Alexandru Tzigara-Samurcaș

(1872-1952)

istoric de artă, muzeolog, profesor la Catedra de Istoria Artelor de la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din București (1911), fondator al Muzeului Național „Carol I” (numit în epocă „Muzeul de la Șosea”, instituție continuată astăzi de Muzeul Național al Țăranului Român)

*

Bibliografie

Tzigara-Samurcaș Alexandru, Arta publica, București, 1906.

Tzigara-Samurcaș Alexandru, Biserica din Filipestii de Pădure, București, 1908.

Tzigara-Samurcaș Alexandru, Ce se întelege azi prin archeologie, București, 1908.

Tzigara-Samurcaș Alexandru, Arta în România,  București, 1909.

Tzigara-Samurcaș Alexandru, Biserica Episcopala din Curtea de Arges, București, 1913.

Tzigara-Samurcaș Alexandru, Congresul de istoria artei din Stockholm si oportunismul ocult al d-lui G. Oprescu, București, 1933.

Tzigara-Samurcaș Alexandru, A. Obobescu, București, 1935.

Tzigara-Samurcaș Alexandru, Arcul de Triumf, București, 1935.

Tzigara-Samurcaș Alexandru, Catalogue de la section d’art paysan, București, 1937.

*

Despre Alexandru Tzigara-Samurcaș

Alexandru Tzigara-Samurcaş , născut la 23 martie/4 aprilie   1872  în  Bucureşti,  în  suburbia  Batişte [1], decedat   în   data   de   1   aprilie   1952   la   Spitalul Filantropia [2] din cauza unei embolii, a fost, timp de câteva decenii, o personalitate complexă şi o figură de prim plan  a  vieţii  culturale  româneşti.  Pe  linie maternă,   Alexandru   Tzigara-Samurcaş   provenea dintr-o  familie  de  boieri  care  își  avea  originea  în Constantinopol  și  era  cunoscută  mai  ales  datorită negoţului cu blănuri de samur („samurcaş” în limba turcă însemnând ,,sprânceană din blană de samur”).

Pe linie paternă este de origine albaneză [3].

În  1880,  la vârsta  de  8 ani,  este  introdus  de  către unchiul  său,  Ion  Samurcaș,  la Pensionul  Schwitz,  cea  mai  bună  şcoală  de  la  vremea  respectivă,  care  i-a  oferit tânărului  o   experiență   amară,   după  cum  își  amintește  în  capitolul  al  IX-lea (Închisoarea de la Pension) din primul volum al memoriilor sale [4]. Ulterior, tânărul Tzigara-Samurcaș a urmat Gimnaziul „Mihai Bravul” și Liceul „Matei Basarab” din București [5], obținând certificatul de absolvire cu media de promovare 7,60 și 8,92 la purtare! A avut totuși posibilitatea să se înscrie la examenul de bacalaureat, după care a urmat studiile universitare la Secţiunea istorie a Facultății de Litere și Filozofie din București. A fost, încă din timpul studiilor, angajat de către G. Tocilescu, profesorul său de Istorie Antică, drept „custode preparator” la Muzeul Naţional de Antichităţi, din 1892 până la demisia acestuia în 1896 [6]. Ulterior, cu sprijinul lui Al. Odobescu, Tzigara-Samurcaş a obţinut o bursă în străinătate, ,,cu scop de specializare în partea tehnică a lucrărilor muzeografice” [7]. Pe parcursul studiilor în străinătate, la München şi Berlin, tânărul a ținut legătura prin corespondență cu maestrul Odobescu, iar în 1896 și-a susţinut doctoratul, intitulat Simon Vouet, pictorul lui Ludovic al XIII-lea, la München, în faţa comisiei prezidată de decanul prof. dr. I. Frederich. Astfel, a obţinut  titlul  de  doctor  în  filosofie,  specialitatea  istoria  artei [8].  A  mai  rămas  în Germania pentru a lucra câteva luni la Berlin, la Direcția generală a muzeelor regale, sub conducerea lui Wilhelm von Bode. În anii următori a realizat numeroase vizite de studii în Franța, Germania și Italia. La întoarcerea în ţară, a demisionat de la Muzeul Naţional de Antichităţi din cauza unui conflict cu Grigore Tocilescu şi a optat pentru continuarea   studiilor   în   Franţa   şi  Germania,   având   ca  preocupare   și   interes muzeografia. După finalizarea studiilor, a lucrat la Fundaţia Universitară „Carol I“din București şi a susţinut cursul de estetică şi istoria artei la Şcoala de Arte Frumoase. A publicat o multitudine de articole, între care amintim ,Redeşteptarea artei naţionale, în revista „Albina” din 28 octombrie  1901, care reprezenta o pledoarie în favoarea mişcării artistice şi pentru înfiinţarea unui muzeu naţional, și Suntem vrednici de un muzeu național, în „Viața românească” (1908) [9].   Pe lângă numeroasele articole și studii Tzigara-Samurcaș a publicat o succesiune de lucrări ample cu scopul sprijinirii activităților artistice: Discuțiuni in jurul arheologiei, publicată la Editura Minerva în 1910 [10],  Arta publică (1906), Rumänische Volkskunst (Artă populară românească) în 1911, Casa românească de la Roma (1912), unele dintre acestea fiind tipărite chiar în străinătate,   precum   studiul   său   scris   în   limba   germană,   Denkmalpflege   in Rumänien (Conservarea  istorică  în  România)  care  a  văzut  lumina  tiparului  la Karlsruhe [11]. În aceasta perioadă, a început studiile despre arta populară românească, a prezentat comunicări despre aceasta în străinătate, a vizitat Bulgaria și Serbia pentru a se documenta asupra influențelor culturale și artistice reciproce. La 1 octombrie 1906 a fost numit director al Muzeului de etnografie, de artă națională, artă decorativă și industrială pe care l-a și fondat. Doi ani mai târziu, Tzigara-Samurcaș a fost implicat în procesul de catalogare și conservare al operelor lăsate de pictorul Theodor Aman și a  devenit  director  al  Muzeulul  Aman  pentru  câteva  luni,   sub  conducerea  sa deschizându-se porțile pentru vizitatori pentru prima  dată [12]. Un an mai târziu   a organizat Secția românească la Expoziția internațională de artă populară de la Berlin, aceasta fiind prima participare expozițională internațională a artei populare românești. În 1910 a participat  la organizarea Expoziției de  industrie casnică  și vânătoare la Viena și a ținut conferința Arta populară românească. Din 1911 a fost profesor de istoria artei la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București până în 1926, an din care a predat istoria artei la Universitatea din Cernăuți. În 1912, Al. Tz.-Samurcaș  a  fost  decorat  cu  medalia Bene  Merenti a  Regatului  României  pentru servicii în cultură [13]. În perioada în care România a participat la Primul război mondial (1916-1918), Tzigara-Samurcaș a fost reprezentant al Casei Regale și administrator al Domeniilor Coroanei din România ocupată [14] și prefect de poliție al Capitalei în timpul ocupației germane [15]. Activitatea sa din această perioadă a fost contestată însă după război, fiind acuzat de cooperare cu germanii [16].

În perioada 1924- 1929, Tzigara-Samurcaș a publicat în revista „Convorbiri literare”,  devenind ulterior director al publicației. A fost membru corespondent  al Academiei Romane și a participat  la expoziţii atât în țară, cât şi în străinătate. În întreaga  perioadă  interbelică  s-a  implicat  în  organizarea  unor  expoziții  de  artă populară românească și a pavilioanelor românești la expoziții internaționale [17]. Chiar și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Tzigara-Samurcaș a întreprins o amplă activitate   științifică   însă,   datorită   contextului   politic   instalat   după   finalizarea războiului, cariera şi viaţa acestei personalități au luat o turnură tragică , fiind înlăturat de la conducerea muzeului pe care îl fondase [18]. Nu în ultimul rând, a fost evacuat din casa pe care o construise  și târât prin tribunale  de către foști subordonați. Astfel, bolnav şi umilit, moare la 1 aprilie 1952 la Spitalul Filantropia din cauza unei embolii şi este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Alexandru Tzigara-Samurcaș nu a fost un om de cultură oarecare. Educat și format special pentru muzeologie la München și Berlin, având ca modele culturale și științifice cei mai apreciați specialiști în domeniu ai vremii, precum Ernst Curtius sau A. Furtwängler (tatăl compozitorului și dirijorului cu același nume) [19], și analizând întreaga sa carieră și operă literară, putem afirma că el este prin excelență făuritorul, atât conceptual, cât și defacto, al instituției moderne a Muzeului în România. Cu toate acestea, nu s-au păstrat monumente, statui și nu s-au organizat comemorări îndeajuns de marcante pentru meritele sale. În cadrul actualului Muzeu al Țăranului Roman de pe strada Monetăriei din București, el nu beneficiază decât de un înscris de subsol pe o placă de marmură și de câteva fundații culturale ce îi poartă numele.

1 Podgoreanu A., Costache G., Goata C., Stoicescu L., Alexandru Tziagara-Samurcas  1872-1952: biobibliografie adnotata, Bucuresti, Ed. Biblioteca Centrala Universitara, 2004, p. 24.

2 Ibidem, p. 96.

3 Ibidem, pp. 22, 23.

4 Alexandru Tzigara Samurcas, Memorii, vol.I, Bucuresși, Ed. Grai si Suflet-Cultura Națională, 1991, pp. 43-48.

5 Podgoreanu A., Costache G., Goata C., Stoicescu L., op. cit., p. 26.

6 Alexandru Tzigara-Samurcaș, Lupta unui octogenar, vol. 2, București, Ed. Vitruviu, 2008, p. 26.

7 Podgoreanu A., Costache G., Goata C., Stoicescu L, op. cit, p. 27.

8 Ibidem, p. 27.

9 Podgoreanu A., Costache G., Goata C., Stoicescu L., op. cit., p. 43.

10 Ibidem, p. 44.

11 Nichifor Crainic, Al. Tzigara Samurcaș, în „Luceafărul”, nr. 9, 1914 , p. 266,

https://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/luceafarul/1914/BCUCLUJ_FP_280091_1914_013_009.pdf

(accesat 11.07.2022).

12 Ibidem, pp. 258-265.

13 L. Nastasă, Suveranii universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2007, p. 134.

https://www.academia.edu/16269554/_Suveranii_universit%C4%83%C5%A3ilor_rom%C3%A2ne%C5%9Fti_M ecanisme_de_selec%C5%A3ie_%C5%9Fi_promovare_a_elitei_intelectuale_Cluj_Edit_Limes_2007   (accesat      11.07.2022).

14   Alexandru Tzigara Samurcas, Memorii, vol. II, București, Ed. Grai și Suflet-Cultura Națională, 1991, p. 160. 15  Ibidem, p. 165.

16 Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial,  București, Ed. Humanitas, 2010, p. 104.

17 Podgoreanu A., Costache G., Goata C., Stoicescu L., op. cit., pp. 63-86.

18 Alexandru Tzigara Samurcas, Memorii, vol. V, , Bucuresti, Ed. Grai și Suflet-Cultura Națională 1991, pp. 193-197.

19 Podgoreanu A., Costache G., Goata C., Stoicescu L., op. cit., p. 29.

Bibliografie

Tzigara-Samurcaș, Alexandru, Memorii, vol. I-V, București, Ed. Grai și Suflet-Cultura Națională, 1991.

Tzigara-Samurcaș,   Alexandru,   Lupta   unui   octogenar,   vol.   2,   București, Ed.Vitruviu, 2008.

Podgoreanu  A.,  Costache  G.,  Goata  C.,  Stoicescu  L.,  Alexandru  Tzigara-Samurcaș     1872-1952:  biobibliografie  adnotată ,  București,  Ed.  Biblioteca Centrală Universitară, anul?

Crainic,   Nichifor,   Al.   Tzigara-Samurcaș,   în   „Luceafărul”,   nr.   9,   1914,

https://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/luceafarul/1914/BCUCLUJ_ FP_280091_1914_013_009.pdf(accesat 11.07.2022).

Nastasă,  L.,  Suveranii  universităţilor  româneşti.  Mecanisme  de  selecţie  şi promovare     a     elitei     intelectuale,     Cluj-Napoca,     Ed.     Limes,     2007,

https://www.academia.edu/16269554/_Suveranii_universit%C4%83%C5%A3ilor _rom%C3%A2ne%C5%9Fti_Mecanisme_de_selec%C5%A3ie_%C5%9Fi_promovare_a_elitei_intelectuale_Cluj_Edit_Limes_2007 (accesat 11.07.2022).

[Ruxandra Necula]

*

Expoziția digitală MemoriaUniversitară@CimitirulBellu prezintă modul în care s-a păstrat memoria mai multor personalități ale istoriei universitare din România în Cimitirul Bellu.