În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o situație dificilă așa cum se acutiza în anii 1943 și 1944, rectorul de atunci al Universității din București, Horia Hulubei, ținea un discurs la început de an universitar cu un mesaj special pentru studenți. Reproducem în întregime acest mesaj publicat într-o revistă din anul 1944, păstrând caracteristicile scrierii din acea epocă.

            „Cuvânt inaugural la deschiderea cursurilor pe anul 1943-1944 la Universitatea din București

de Horia Hulubei,

Rectorul Universității

            SIRE,

            Suntem la al treilea început de an academic de când țara noastră a fost adusă în vadul războiului.

            În lume, el bântuie de peste patru ani, a cuprins un popor după altul, un continent după altul, un ocean după un ocean.

            Niciodată în istoria lumilor, zeii nu au pedepsit omenirea cu atâta suferință.

            Ispășește ea un păcat mai mare ca în trecut?

            Cred că nu!

            Forțe însă mult prea mari pe cari civilizația i le-a pus la îndemână fac din războaie un pericol pentru însuși civilizația care le-a creat.

            Se pune întrebarea gravă dacă omenirii îi mai este dat să trăiască sub semnele și în atmosfera adevăratei culturi și civilizații.

            Astăzi, câțiva ani de război, mâine poate câteva ore, sunt suficiente pentru a transforma în cenușe opera de secole a eroilor umanității creatoare.

            Clișee vechi și argumente noi sunt aduse pentru a justifica masacrele de astăzi pe care însă nici o lealitate, nici o o morală adevărată nu le poate scuza.

            Este timpul să ne revizuim o parte din principiile de viață, în special acele de viață internațională, dacă nu am pierdut încă încrederea în realitatea progresului uman.

            Omenirea rătăcită de suferințe cere o soluție nouă de viață, care să-i dea liniștea și siguranța necesare reculegerei, iar mai apoi, mersului înainte.

            Națiunile cărora destinul le-a hărăzit puteri predominante, care singure mai sunt în stare să alimenteze acest război, au o datorie morală față de umanitate să găsească o formulă salvatoare pentru ca din nenorocirea actuală civilizația să nu iasă grav rănită pentru prea multă vreme.

            S’a vorbit și se vorbește de state mari și de state mici, se discută existența și drepturile lor la viață. Sunt lăudate sau criticate după cum atitudinea lor convine unei părți sau celeilalte dintre marii beligeranți.

            Țara noastră a avut cinstea să fie și ea discutată. Vad natural geografic pentru toate interesele și tendințele din primele momente ale calamității actuale, a căzut victima celor cari, neînțelegând nimic din învățăturile războiului trecut, conduși de aceleași elemente vechi de viață internațională, ne-au smuls pământurile noastre, au adus suferințe și nedreptăți, omenește de nesuportat.

            Acest popor, însetat de pace, care nu caută decât să-și tămăduiască rănile prea grele, primite în celălalt război, când peste 11% din populația lui a pierit pentru ca toți Românii să poată trăi uniți sub acelaș cer, a fost din nou atacat.

            Nu ceream decât să ne îndeplinim destinul în mod pașnic și să ne croim, în toată plinătatea lui, drumul spre mai bine.

            Ca în tot cursul istoriei noastre, ne-am apărat și acum, ca ori de câte ori am putut-o face.

            Iraționalul și hazardul au aruncat peste noi un război, care nu a fost împiedicat de acei care ar fi putut, căci aveau în mână puterea.

            Acest război care a răscolit, în mod practic, cel mai mic colț din lume, nu ne-a cruțat nici pe noi.

            Legile de onoare și de sacrificiu, cerute fiecărui popor ca să poată dăinui, atâta vreme cât războiul a rămas o consecință dictată de atitudinele internaționale în vigoare, nu ne-au impus și nouă aceste noi sacrificii, pentru că nu am voit să pierim.

            Când ești lovit cu arma răspunzi și tu cu lupta fiindcă așa cere onoarea și însăși legea. Altfel de dreptate nu se cunoaște încă și nimeni nu poate face altfel.

            Lupta noastră este leală și dârză. Soldatul nostru s’a bătut cu mult curaj și poate cu mai mult decât alții, căci el a înfruntat și cu pieptul infernul mașinelor de distrugere.

            Plătim acest tribut al războiului pentru apărarea și salvarea ființei noastre.

            Am respectat toate legile de onoare ale războiului. Nu am fost înclinați spre nici o exagerare, căci noi nu am făcut războiul din ură și nici din spirit de cucerire.

            Nu am lovit în spate pe nici unul din statele care ne înconjoară, atunci când urgia războiului le-a luat puterea de apărare.

            Pe acei care ne-au fost prieteni nu i-am uitat când suferința le-a devenit singurul stăpân.

            Ne-am bătut mereu cu speranța că odată, poate această imensă suferință adusă de soartă peste omenire, va aduce dreptate în lume și va garanta acele legi între popoare care să împiedice tocmai actele din pricina cărora am suferit în cursul întregei noastre istorii și suferim și astăzi.

            Dreptatea tuturora trebuie să se facă și acei care vor avea în mână puterea să dea îndreptar omenirii, au o răspundere morală prea mare față de civilizație, pentru ca să nu o realizeze deplin.

            Dacă nu, vor păcătui definitiv împotriva mersului lumii.

            A venit poate momentul ca strigătele de ură să înceteze.

            A venit poate momentul ca legile creștine să fie baza de simțire și judecată între popoare. Românul a suferit prea mult de totdeauna ca în sufletul lui să nu fie vii sentimentele de înaltă solidaritate umană și el va fi alături de acei care vor înțelege că viața între popoare nu poate fi posibilită decât susținută de legi care să permită moralei și juridicului să înlocuiască ura și războiul.

            Iubiți studenți,

             Cu toate timpurile de mari încercări, prin care trecem, nu trebuie să uităm nici un moment că nemurirea și gloria eternă a unui popor, peste timp și peste loc, sunt garantate doar de spiritualitatea lui.

            Grecii care au trăit cu mii de ani înaintea noastră sunt încă atât de vii în inimile și rațiunea tuturor, geniul creațiunii lor rămânând pentru noi ca o eternă lumină.

            Lupta noastră permanentă trebuie să fie pentru cucerirea și formarea unei spiritualități, unei comunități spirituale, care singură garantează unitatea și puterea unui Stat în fața timpului și singură rezistă oricărei forțe adverse.

            Dragi studenți, Universitatea este cea dintâi care știe că un popor își justifică drepturile la existența istorică prin forța creației valorilor culturale, prin ceeace se numește spiritul său obiectiv. Dela voi așteptăm acest lucru.

            În Universitate fiecare veniți ca să vă desăvârșiți pe voi. Liceul a format omul în general, iar Universitatea vă realizează ființa voastră proprie în ceeace are original. Aici lucrați conform cu voi înșivă. Dar nu trebuie să uitați că adevărata substanță a omului este spiritul și că a lucra conform cu tine însăți înseamnă a lucra conform cu intelectul, deci în atmosfera și activitatea intelectualității formați-vă pe voi înșivă pentru a putea aduce omagiul vostru societății și patriei.

            Acum când ierarhia valorilor pare răsturnată, când forțele răului stăpânesc lumea, când întunericul se întinde a tot puternic, să facem așa ca Universitatea să rămână un altar în fața căruia se slujește încă pentru eternele valori de bine, adevăr și frumos”.

Sursa: „Revista cursurilor și conferințelor universitare. Antologia cugetătorilor români și străini”, anul IX, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1944, pp. 3-5.