În multe din paginile ziarelor din anul 1990 au început să se regăsească specialiști din diferite domenii de activitate, care își exprimau propriile puncte de vedere, în mod liber, față de domeniul în care activau, dar și față de societatea românească la început de drum democratic.

Un astfel de punct de vedere este și cel împărtășit într-un interviu, de către profesorul universitar Văideanu, expert UNESCO. El a punctat în mai multe rânduri, importanța educației într-un regim democratic și în același timp șansa de a studia în sistemul de educație democratic, care putea ridica provocări deopotrivă  elevilor, studenților și profesorilor.

„Interviu cu prof. univ. dr. George Văideanu, expert UNESCO

– În discuțiile pe care le-am purtat în aceste zile cu elevi și cu studenți a revenit ca un leitmotiv ideea democratizării relației cu profesorii lor. În calitatea dumneavoastră de consultat permanent al UNESCO, spuneți-ne cum este înțeleasă această problemă în țări care s-au ocupat de mai multă vreme de cercetarea și de găsirea unor soluții?

– Democratizarea relațiilor „format/formator” sau „învățat/învățător”, ca să folosim termeni uzitați în domeniu, frământă lumea de maximum două decenii, dar prin cercetări, verificări, prin insistența preocupărilor a ajuns să fie un fenomen bine asimilat. Exemple concrete. În lumea anglo-saxonă, democratizarea amintită nu este expresia aroganței tinerilor, a dorinței de a brava, ci de a învăța și de a înțelege mai bine. Educatorii au adoptat un mod curajos de a discuta cu elevii, se lasă întrebați și recunosc, uneori, că nu sunt în măsură să dea răspunsuri definitive. Totodată, sunt pregătiți să intervină cu precizări, cu aprofundări dorite de elevi. Tinerii se manifestă mai spontan, mai degajați, dar mereu decenți. Nu își probează respectul, de pildă, printr-o aliniere rigidă, în bănci. Dacă n-ai experiență, ai putea chiar să-i acuzi de o anumită «dezordine»; în realitate, ei sunt, cum se zice, ochi și urechi, nu-i preocupă să adopte «poza» unei discipline. Am predat în fața unor asemenea elevi și e un sentiment tonic să te simți încurajat de ei, când le place cele spui, când îi intereseazî în mod deosebit, ridică un deget, în bine cunoscutul semn: «Bravo, asta-i ce așteptam!». Un coleg de la UNESCO, îmi relata că, predând în țări de limbă latină, i s-a întâmplat și să fie întrerupt cu bună știință, pentru a fi pus în dificultate; vorbind despre religie, se trezea întrebat despre sex și abordând probleme de sexologie, era chestionat dacă e credincios… Sunt reacții de înțeles la o anumită vârstă și educatorul trebuie ca să le facă față. Orientarea spre democratizarea relațiilor, ca problemă foarte importantă a învățământului actual, a fost susținută atât de cercetări pedagogice și sociologice, cât și de organizațiile naționale și internaționale de tineret și și-a găsit locul în programele UNESCO. S-a considerat că formarea temeinică a tinerilor presupune perfecționarea stilurilor pedagogice, nu doar ca renunțare la autoritarisme, ci mai ales ca deschidere spre aspirațiile elevilor și studenților.

– Elevii și studenții noștri au trecut printr-o experiență de o duritate ieșită din comun, au făcut dovada unui eroism unic. Cum văd ei problema democratizării relațiilor cu profesorii?

– Tinerii români, dând proba supremă a atașamentului față de valori ca democrația, înțeleg ușor că formatarea și autoformarea temeinice sunt datorii democratice. Cucerită prin jertfe, democrația se consolidează prin învățare. Trebuie considerați dușmani ai acestei mari cuceriri: incultura, slaba cunoaștere a limbii materne, a tradițiilor și datinilor, a lumii în care trăim.

– Elevii și studenții vor ca părerile lor să fie luate în considerare în noua structură a învățământului.

– I-am găsit, într-adevăr, preocupați de punerea în valoare a ceea ce s-a câștigat prin luptă – probitate, deschiderea liderilor, acordul între vorbă și faptă. N-am intuit la ei nici precipitare, nici dorința de a se ajunge la haos. Din contră, preocuparea de a stopa incompetența, impostura, demagogia. Ei cer eliminarea falselor discipline, iar în relațiile cu profesorii vor să elimine arbitrariul, subiectivismul, incompatibile cu școala modernă.

– Profesorii sunt pregătiți să intre în noile relații?

– Mulți, da, încercarea unor educatori de a câștiga prestigiu prin amenințări, printr-o distanță exagerată față de tineri nu mai are ce căuta în școli și în facultăți. Ofensarea tinerilor de către figuri triste ale învățământului (în criză de autoritate profesională, prin imitarea unor «lideri» politici etc,) nu rezolvă problemele ridicate de unii elevi sau studenți, le creează. Educatorul are datoria de a stimula gândirea, de a cere mai mult, justificându-și cererile, nu de a jigni. Dacă eu îi spun unui student restanțier «Te-am văzut prin baruri, în companii dubioase…», poate să-mi răspundă «Ce vă pasă?», și-n felul ăsta mi-am tăiat orice punte de comunicare. Dacă, din contră, îi spun: «Am trăit mereu cu impresia că poți face mai mult…», asta îi creează o stare propice autodepășirii.

– Vedeți o manifestare a democrației în faptul că studenții au o mare diversitate de platforme, pe facultăți chiar?

– Cred în promovarea unității în diversitate. Unirea face puterea. Existența unei organizații unice nu exclude existența unor ramuri, a unor subsisteme. În organizare trebuie să se pornească, însă de la înțelegerea statutului de student sau elev. Sunt persoane în formare, în instituții bine definite. Ei trebuie să participe activ și creativ la gestiunea acestor instituții, la toate procesele care-i privesc. Dacă vor fi divizați, vor fi mai slabi. Unitatea îi va ajuta pe studenții noștri și să coopereze cu marile asociații internaționale. Au fost văduviți de această cooperare și e timpul să-și spună cuvântul în rezolvarea problemelor care-i preocupă pe studenții din Europa, din lume.

Monica Zvirjinschi”.

Sursa: „Tineretul liber”, 7 ianuarie 1990, p. 3.