Titlul: „Dialog”.

Subtitlul: „Organ al Consiliului U.A.S.C. din Universitatea «Al. I. Cuza»-Iași”. „Revistă studențească de cultură”.

Numărul 1: „În perioada aprilie 1969-ianuarie 1974, revista a apărut sub titlul «Alma Mater»”. Numărul 1 al revistei „Dialog”, cea care continua revista „Alma Mater” a fost publicat în martie-aprilie 1974.

Colegiul de redacție: Asist. univ. Ion Constantinescu, Vasile Constantinescu red. șef-adj., Al. Dobrescu red. șef, asist. univ. Mihai Drăgan, Petru Ioan șef secție științifică, lect. univ. Maria Platon, Dumitru Simionescu secretar general de redacție, Mihai Tatulici șef secție literară, Jak Weinstein. Prezentare grafică: Doru Maximovici.

***

„La o aniversare”

„De câțiva ani studenții ieșeni au șansa de a participa la circuitul scris al faptelor de cultură. Această șansă se numește «Alma Mater», revistă studențească de cultură, care a împlinit de curând cinci ani de activitate.

Dacă prima serie a «Amfiteatrului» reușea să grupeze în jurul revistei din strada Brezoianu tineri scriitori în plină afirmare (Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu, Maria Luiza Cristescu, Gheorghe Pituț, Constanța Buzea) și critic de artă vocație și seriozitate (Mircea Martin, Flroin Manolescu, Dan Cristea și mai apoi Victor Ivanovici), dacă «Echinoxul» clujean” s-a impus prin atmosfera elevată pe care o propunea încă de la primele sale numere, «Alma Mater» a demarat mai ezitant, deși primul său redactor șef, criticul Al. Dobrescu, nu era deloc astfel. Revista studenților ieșeni, condusă astăzi de criticul Al. Călinescu a refăcut handicapul ce-o despărțea de primele două reviste studențești și în bună măsură și-a definit un profil distinct. Este și unul din motivele pentru care «Alma Mater» a reușit să câștige prietenia și colaborarea unor personalități de primă mărime ale culturii românești. De altfel, participând la aniversarea celor cinci ani ai «Almei Mater», aniversare desfășurată la sfârșitul lunii februarie, am simțit cât de mult este iubită această revistă atât de cei care au contribuit de-a lungul acestor ani la apariția ei, cât și de cei care o citesc. Au ținut să onoreze invitațiile primite din partea «Almei Mater» scriitori care s-au format la rându0le în spiritul entuziast și inconfundabil al revistelor studențești. I-am întâlnit la Iași pe Mihai Ursachi, colaborat al «Almei Mater» de la primul număr, pe Gabriela Melinescu, Constantin Buzea, Mihail Ungheanu, Maria Luiza Cristescu, Laurenția Ulici, Dan Cristea, Dan Laurențiu, Irina Mavrodin, Alexandru Papilian, Dan Culcer, Marian Papahagi și am intrat împreună cu ei în «sediul» redacției «Alma Mater».  O cameră cu patru mese și o mașină de scris la care almamateriștii de azi își dactilografiază singuri materialele, încăpere în care învață cum se paginează o revistă, o cameră de unde pleacă pentru a difuza singuri exemplarele «Almei Mater».

Dacă aș fi întrebat ce m-a impresionat mai mult la această aniversare aș răspunde: prietenia care-i leagă pe foștii almamateriști de actualii redactor, camaraderia dintre Al. Călinescu și studenții Mihai Dinu Gheorghiu, Gh. Gh. Chipail ori Paul Balahur. Mi-a mai plăcut atmosfera de lucru care a dublat-o pe cea de aniversare dându-i greutate, lipsa discursurilor greoaie și de circumstanță și, în sfârșit, m-a bucurat că i-am reîntâlnit pe vechii sau actualii almamateriști în biroul și chiar casa directorului editurii «Junimea». Un lucru rare care nu poate avea decât cele mai bune urmări.

Cinci ani înseamnă printre altele, și timpul în care poți termina cursurile unei facultăți. Numărul festiv al «Almei Mater» a fost conceput ca un număr obișnuit la care au colaborat «absolvenții» fiecărui an de studiu, adică toate promoțiile revistei. A fost nobilul semn sub care s-a desfășurat o aniversare emoționantă”.

Dorin Tudoran”.

Sursa: „Dialog”, martie-aprilie 1974, p. 1.

***

Interviurile cu importante cadre universitare ieșene puteau fi citite periodic în paginile revistei „Dialog”. În fotografie este profesorul Gh. Platon, cel care a acordat un interviu la început de primăvară și care a fost intitulat: „Primăvară, iubire și istorie”

Interviu cu Gheorghe Platon realizat de Sorin Cojocaru (fragment)

Gh. Platon

„- Vă mulțumesc că ați acceptat convenția de a discuta fără protocol și formule. Vă mărturisesc că prima întebare nu am găsit-o în nici un rețetar de interviuri: iubiți primăverile?

– Sigur că iubesc primăverile. Cu atât mai mult cu cât eu însumi mă apropii de… toamnă.

– Dar românii? Iubiți pe români?

– Iubesc istoria și a-ți iubi istoria înseamnă a iubi poporul tău.

[…].

– À propos, istoricul e un sentimental?

– Trebuie să fie sentimental. Numai cu rațiunea nu poți face istoria patriei tale. Documentul istoric îți dă un anume fapt. Dar epoca nu o poți reconstitui numai cu rigoare, știință, ci și cu sufletul. Cu sufletul, pentru că aparții acestui pământ.

– Deci, istoricul e un sentimental. Fără nici un risc?

– Fără nici un risc. Pentru că sentimentul nu împietează asupra rigorii științifice. Sentimentul adaugă informației științifice căldură și culoare pentru a-i conferi mai multă autenticitate.

– Pot să cred că istoria e o artă?

– Este și artă. O artă a reconstituirii. Adeseori pe o bază extrem de săracă, istoria reconstituie epoci, reconstituie stări de spirit, sentimente.

Și nu oricum. Și de aceea istoricul trebuie să fie și artist, să aibă viziune și orizont, capacitate deplină de a înțelege faptele și de a le integra întregului de care aparțin.

– Ce erori se pot comite în profesia dumneavoastră?

– Ei, este o întrebare cam dificilă. Se pot comite foarte multe erori. Când încerci să faci ceva fără să ai o documentare corespunzătoare. Când vrei să reconstitui și nu ai perspectiva corespunzătoare. Când obiectivitatea este împiedicată de lucruri care nu aparțin adevărului. Dar erorile se potevita. Cu pregătire corespunzătoare, cu pasiune, cu suflet.

– Ce înseamnă «adevăr istoric»?

– Un adevăr care să servească vremurilor prezente și care să nu fie contestat de vremurile viitoare: Să poată fi verificat în perspectiva istorică.

[…].

– Se «poartă» o întrebare atunci când se discută cu un istoric: în ce epocă v-ați întoarce? Eu vă întreb doar dacă întrebarea nu vi se pare inutilă.

– Este inutilă, pentru că trebuie să aparții epocii tale.

– Spuneți-ne adevărul dv. de viață.

– Vedeți, tinerii sunt tentați să judece istoria contemporană sub prisma unor chestiuni minore de care se lovesc cotidian, fără să aibă perspectiva prefacerilor. Adică: sunt mult mai tentați să tragă o concluzie generală când văd că tramvaiele la Iași merg prost, decât să vadă că în ultimii treizeci de ani, pe plan social, s-au efectuat mutații formidabile. Misiunea mea și a colegilor mei este să-i ancorăm pe tineri în realitate, să înțeleagă prezentul, să-l trăiască…. Adevărul meu de viață? Vreau să fac din profesiunea mea un instrument care să servească scopurilor pe care vi le-am spus aici fără emfază, fără cuvinte mari.

– Care sunt învățăturile profesorului Gh. Platon către fiul său, Florin?

– Doresc ca fiul meu, Florin, în profesiunea pe care liber și-a ales-o, să fie cinstit. Cinstit cu el însuși, cinstit cu ceilalți, cinstit cu istoria. Pentru un istoric, a înțelege exact timpul în care trăiește este cel mai pasionant lucru. Doresc ca istoria să-i ajute fiului meu să fie om de cultură, și, în același timp, cetățean. Cetățean bun și atașat timpului în care trăiește.

– Acum, când ne apropiem de sfârșitul interviului, permiteți-mi să vă spun că ați fost un interlocutor de două ori convenabil și o dată incomod. În primul rând convenabil, pentru că ați acceptat și respectat convenția. În al doilea rând convenabil, pentru că orice replică a dv. invită la o nouă întrebare. O dată incomod, pentru că mi-ați răsturnat chestionarul. Și dacă tot mi-ați răsturnat chestionarul, dați-mi o idee de sfârșit de interviu.

– Cred că reporterul va găsi un sfârșit care să corespundă adevărurilor spuse aici și n-aș vrea să vă răpesc plăcerea de a-l face. Adică…. adică, finalul vă aparține.

– Vă sunt recunoscător! Atunci: care este legea acestui pământ la care țineți, cel mai mult?

– Fiecare epocă, fiecare orânduire, mai bine zis, își are morala ei. Are legile ei fundamentale. «Adevăruri» eterne nu există. Dar dacă m-ați provocat, vă voi spune că țin foarte mult ca poporul român să fie ceea ce este; «bunul simț» al istoriei, al perspectivei, al devenirii reprezintă o virtute care conferă mereu optimism și încredere deplină în viitor”.

***

Sursa: „Dialog”, nr. 58/1977, p. 4.

Personalitatea lui Mihai Eminescu era o prezență des întâlnită în revistele studențești

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Mircea Petrescu-Dâmbovița, decan al Facultății de Istorie-Filozofie și director al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” Iași, intervievat și fotografiat la începutul primăverii anului 1976

Centrul de Calcul al universității ieșene. Astfel de instituții au luat ființă în cele mai importante centre universitare și trebuiau să asigure atât introducerea tehnicii de calcul electronice (calculatoare) în învățământul superior, cât și realizarea unei cercetări științifice care să susțină nevoile economiei, în principal ale industriei.