Titlul: „Echinox”.

Subtitlul: „Consiliul U.A.S.C. Universitatea «Babeș-Bolyai» Cluj-Napoca”. „Revistă studențească de cultură”.

Numărul 1: decembrie 1968

Alte informații: Tiparul executat la Întreprinderea poligrafică Cluj-Napoca.

Revista „Echinox” probabil că a fost una dintre cele mai importante reviste apărute în învățământul superior în comunism, prin prisma calității articolelor și a altor materiale publicate în cadrul ei. De multe ori, personalități ale vremii erau intervievate sau erau celebrate (de exemplu, articolele dedicate Centenarului Rebreanu, din anul 1985)

***

Interviu cu Pompiliu Teodor realizat de Ovidiu Ghita și Ovidiu Pecican (fragment)

Pompiliu Teodor (1930-2001)

1. Stimate domnule profesor, formația (formarea) dumneavoastră s-a produs în aceeași ambianță clujeană în care mai apoi ați devenit, la rându-vă, dascăl. Ce reprezenta corpul profesoral de atunci pentru studentul care ați fost?

Atunci când am devenit student la Universitatea clujeană, facultatea noastră a numărat câteva puternice personalități. Pentru a răspunde exact la întrebare și a nu ocoli nuanța conținută, trebuie să mărturisesc că profesorii mei reprezentau modele de profesionalitate, etică și responsabilitate față de magistratura încredințată, de cuvântul rostit. Într-o vreme de tranziție de la o concepție istorică la alta, am urmărit modul în care cei mai mulți au înțeles să recepteze conceoția materialismului istoric. Nu anulând fundamentele științei istorice, metodologia ei, ci străduindu-se să privească dintr-un alt unghi fenomenul istoric. Ceea ce m-a impresionat a fost formația lor europeană, realizată la propria universitate, în efervescența de după Unire, și în străinătate, faptul că niciunul dintre ei nu a abdicat de la esențialul profesiei de istoric: rostirea adevărului. Acesta a și fost și motivul că de la început s-a stabilit o solidaritate mută care avea la bază ideea respectării adevărului istoric, a adevărurilor noastre naționale, a celor general umane, mesaj pe care l-am reținut pentru că îl doream. Să amintesc că venind spre universitatea clujeană, cu un respect nemărginit pentru ideea în sine de universitate, am continuat să privesc de atunci și până astăzi la magiștrii mei ca la un summum intelectual.

Pot să exemplific desigur cu nume, fără să încerc o ierbizare, fiindcă ea nu se cuvine să fie făcută de un fost student, rețin în acest context oamenii care au fost, cum ar fi spus Iorga, Constantin Daicoviciu, Mihail Macrea, Mihail Dan, Dimitrie Popovici, Ion Breazu, D. D. Roșca… oameni cu adevărat respectabili, în stare să se mobilizeze în jurul unei idei. Am văzut în ei un corp solidar, unitar, o individualitate ce a însemnat universitatea clujeană. Nu am pomenit o parte din marii mei dascăli astăzi încă activi, ce trebuie înțeleși ca făcând parte din același strălucit corp profesoral. Am reținut de la ei că universitate, știință istorică înseamnă continuitate, cu alte cuvinte că după ei trebuie, în mod necesar, să urmeze alții și dacă era cu putință mai buni.

[…].

5. Cum vedeți dialogul cu alte științe?

Explozia documentară a introdus prin conceptul «istorie noi» o seamă de științe, odinioară învecinate, în interiorul științei istorice contemporane. Antropologia istorică, sociologia, psihologia pentru istoria imediată geografia umană etc. Teoretic istoria deschisă propune dialogul pomenit, el fiind recomandabil în continuare, fără ca pe parcursul lui istoriografia să-și abandoneze autonomia și specificul ei, fără ca să se dizolve în conceptul cuprinzător al științelor umane. Cercetările interdisciplinare, interdisciplinaritatea în științele umane a avut și are efecte notabile în investigația contemporană. Istoria va furniza repere indispensabile științelor sociale, așa cum metodele științelor sociale vor aduce istoriei însemnate puncte de sprijin în tentativele ei.

[…].

9. Cum se răspunde în prezent la necesitatea creării de specialiști în domeniul istorie?

Întrebare sensibilă, pe de o parte, justificată pe de alta. Îndeobște în acest caz asistăm la un transfer de responsabilitate, de la profesori la alte foruri tutelare. Cred că principală este datoria de dascăl de a forma specialiști, prin întreaga activitate desfășurată la catedră, seminar etc. O primejdie în problema în discuție este enciclopedismul, pretențiile enciclopedice, care se manifestă încă, deși el a încetat cu Lompredit și Iorga. Faza enciclopedică în istoriografie a fost depășită cu multe decenii în urmă.

Problema formării istoricului este aceea a specialității. Formarea specialiștilor este o problemă universitară, a institutelor istorice, care trebuie să-și asume această datorie, apărând un punct de vedere. În jurul catedrei de istorie, în incinta institutului de istorie s-a aflat și se află un adevărat laborator din care au ieșit generații de specialiști. În pofida aparențelor, specialiștii se formează continuu, sunt profesori și cercetători care prezidează la formația lor, chiar dacă munca lor este anonimă. Astăzi, universitari și cercetători tineri reprezintă un corp remarcabil, în toate centrele la București, Iași, la Cluj-Napoca. Ei sunt creația ultimilor ani, un lucru ce nu poate fi ignorat, nici contestat. Problema specialiștilor este însă una reală, imediată și de responsabilitate, de organizare, documentare, de ordinul contactelor cu specialiștii din străinătate, din alte centre din țară. Necesitatea conexării și reconexării istoriografiei noastre la dinamica actuală istoriografică, prin contacte nemijlocite, prin literatură, participarea la cercetările de peste hotare, este una din condițiile integrării noastre în sistemul de vase comunicante ale istoriografiei actuale. Principală este în această privință cultivarea tuturor disciplinelor istorice, tradiționale și actuale, a noilor direcții de cercetare.

10. Cum e receptată istoriografia română contemporană peste hotare?

Indiscutabil că atunci când discutăm despre receptare trebuie să disociem între ideile istoriografiei românești și consumarea informației cuprinsă în studiile noastre, colecțiile de izvoare etc. De remarcat, totodată, că și peste hotare există o istoriografie viabilă și reprezentativă științific și una conjuncturală, dominată de idei preconcepute, critică cu orice preț, politic angajată unor intenții agresive care continuă o mai veche și nefericită tradiție. Operăm această distincție fiindcă suntem convinși că, dincolo de diferența de concepție istorică, există nenumărate puncte de întâlnire, convergențe între istoricii ce respectă statutul disciplinei profesate. La primul nivel se poate vorbi despre o receptare a rezultatelor reale ale istoriografiei românești. La celălalt, istorici de ocazie, care transferă în câmpul istoriografiei opinii politice. Mulți dintre specialiștii de astăzi în studiile române s-au format însă în contact cu mediul nostru istoriografic. Mi se pare că niciodată nu au fost mai mulți specialiști în studiile române ca acum, pe diferite meridiane ale lumii. Desigur că receptare înseamnă dialog, continuitatea lui și reciprocitate în schimbul de valori. Uneori este reconfortant să constați că privirea din afară a fenomenului românesc confirmă rezultatele la care istoricii români au ajuns. Este, credem, deopotrivă fericit și cazul când interpretările istoricului de peste hotare despre istoria noastră intră în patrimoniul istoriografic național. Pentru aceste motive, un efort de a face circulabile lucrările istoriografiei românești se impune, prin prezența noastră în schimbul de idei universale și nu mai puțin prin adecvarea culturii noastre istorice la dinamica actuală istoriografică.

11. Cu gândul la tinerele generații de istorici, v-am ruga să vă precizați în câteva cuvinte crezul istoric?

Istoriografia viitorului este aceea a tinerei generații. Astăzi, ca și odinioară, istoriografia se reînnoiește, evoluând în pas cu viața, în funcție de complexitatea lumii contemporane, de idealurile ei. Istoria, cred, poate deveni cea mai umană dintre științe, în măsura în care va realiza istoria oamenilor. Cred într-o istorie a civilizației umane care să privilegieze integralitatea manifestărilor omului, creația oamenilor sub toate aspectele. Pentru acest motiv mi se pare că programul istoriei deschise, a istoriei noi, trebuie valorificat în funcție de primul termen, cu alte cuvinte de integralitatea vieții, fără a discrimina când este vorba de istoria politică, instituțională sau militară. Sunt convins că acest deziderat poate să fie împlinit prin dialogul creator cu istoriografia marxistă, care poate sugera o necesară nuanțare astfel încât forțele colective ale istoriei și cele individuale să-și găsească în reconstituire locul pe care l-au avut în istoria-realitate. Fiindcă am fost chestionat în legătură cu crezul meu istoric mărturisesc că sunt partizanul istoriografiei deschise, metodologiilor moderne solicitate de noile tentative și probleme. Evident că materialismul istoric este pentru mine concepția care mă călăuzește. Un materialism istoric nedogmatic, nuanțat, raportabil nu la formule stereotipe și la citate, ci la esențialul filozofiei materialiste. Într-o vreme în care, în special, demersurile istoriei noi captivează spiritul istoric contemporan, nu cred că este recomandabilă acceptarea integrală a concepției propuse de Analele actuale sau a canoanelor încorporate dicționarului La Nouvelle Histoire. Pe de o parte că istoriografia este astfel confruntată de tirania unui neodogmatism, care tocmai prin dorința apriorică de a integra istoria în rândul științelor sociale îi răpește specificul. Pe de alta, faptul că exceptând istoria politică, diplomatică, militară, privăm imaginea trecutului de fațete esențiale ale vieții istorice. De aceea, socotim că reconstituirea integrală a trecutului, trebuie să fie idealul istoriografiei românești. Consider că modelul istoriei – cunoaștere, în cazul istoriografiei românești, nu trebuie să fie unul mimetic, ci unul funcțional, potrivit specificului spațiului nostru istoric. O istorie care să dizolve specificul național în largi ansambluri continentale, răpește istoriei europene, implicit și celei românești, coloritul particular. Să nu uităm că un ilustru reprezentannt al istoriei noi, Fernand Braudel a gândit în final la o istorie a Franței, dominată de ideea de identitate. Deci, să reținem din experiențele istoriografice, ideea de istorie deschisă, nu însă în viziunea restrictivă, limitativă, care ar duce la un neodogmatism, care ar contraveni în cele din urmă, ideii de istorie deschisă”.

Sursa: „Echinox”, nr. 6/1986, p. 3, 7.

***

Camil Mureșan (1927-2015)

Liviu Rebreanu (1885-1944)

Marin Sorescu în 1983

Amza Pelea (1931-1983)