În fine, dacă Zona D a fost cea cu cele mai multe străzi, Zona E are cele mai puține. Zona E se află în sudul Cartierului Cotroceni. Elementul ei central este Strada Alexandru Vitzu. Alături de ea, din zonă mai fac parte cinci străzi aproximativ paralele care au o ieșire către Strada Alexandru Vitzu și o alta către Șoseaua Panduri.

Este formată din următoarele străzi:

43 – Strada Doctor Alexandru Vitzu

Născut la 23 noiembrie 1852 în localitatea Săvinești, județul Neamț, Alexandru M. Vitzu a  urmat studii în domeniul științelor naturii, atât la liceu, cât și la Universitatea din Iași.

Beneficiind de o bursă, a continuat să studieze la Facultatea de Științe din cadrul Sorbonei și la Facultatea de Medicină din Paris. În 1882, și-a susținut doctoratul la Sorbona cu lucrarea Cercetări despre structura și formarea tegumentelor la crustaceele decapode.

Pe parcursul șederii sale în Franța, a avut oportunitatea de a se întâlni și colabora cu personalități notabile precum Henri de Lacase-Duthiers (pionier în malacologie, o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul moluștelor), Albert Dastre (fiziolog francez, asistent al lui Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei) și Charles Édouard Brown-Séquard (neurochirurg și fiziolog, cunoscut pentru descoperirea sindromului Brown-Séquard).

Studiile sale asupra crustaceelor au fost efectuate în laboratorul lui Paul Bert, considerat părintele medicinei aviatice. De asemenea, a colaborat cu stațiunea marină Roscoff, unde mai târziu, și Ion Cantacuzino a efectuat cercetări proprii.

Reîntors în România, Alexandru M. Vitzu și-a valorificat anii de activitate științifică înființând în anul 1892 primul Institut Experimental în țară, modelat după modelele franceze. Activitățile desfășurate în cadrul institutului se concentrau pe domeniul fiziologiei, în special experimente endocrinologice.

Printre lucrările sale notabile se numără Studiu asupra învățământului din România, O nouă acțiune a pancreasului, La sécrétion interne des reins (Secreția internă a rinichilor), La néoformation des cellules nerveuses (Neoformarea celulelor nervoase) și Recherches expérimentales sur la sécrétion interne des reins (Cercetări experimentale asupra secreției interne a rinichilor).

Alexandru M. Vitzu s-a stins din viață la vârsta de 50 de ani, în anul 1902, în București.

44 – Strada Doctor Mihai Ciucă

Născut la 18 august 1883 în orașul Săveni, județul Botoșani, Mihai Ciucă a fost un cercetător și profesor remarcabil în bacteriologie, bolile infecțioase și vaccinuri și a fost onorat cu membră a prestigioasei Academii Române.

Încă din 1905, Mihai Ciucă a lucrat voluntar în Laboratorul de Medicină Experimentală. În perioada 1907-1912, a fost preparator în același laborator și medic la Spitalul Militar. În această perioadă, a început să desfășoare diverse experimente, individual sau în colaborare cu alți cercetători, axate pe imunologie și bolile infecțioase, concentrându-se, în special, pe infecțiile streptococice și tetanice.

În anul 1921, după ce a revenit din Franța, unde a studiat la Institutul „Pasteur” Paris și la Bruxelles la Institutul „Pasteur” Bruxelles, Mihai Ciucă a fost numit șef de secție în Institutul „Dr. I. Cantacuzino”.

Profesorul Ion Cantacuzino l-a recomandat în 1922 să devină profesor de igienă la Facultatea de Medicină din Iași, unde a activat timp de 12 ani. Împreună cu profesorul Ion Cantacuzino, Ciucă a fost implicat în luarea și aplicarea măsurilor de combatere a holerei.

În perioada 1934-1962, a fost profesor de bacteriologie la Facultatea de Medicină din București și subdirector al Institutului „Dr. I. Cantacuzino”. În același timp, a desfășurat o activitate intensă la Institutul de Seruri și Vaccinuri.

Din 1938, a devenit membru al Academiei Române și a fost recunoscut ca membru în diverse academii și societăți științifice străine. A fost, de asemenea, secretar general al Comisiei Internaționale de Malarie pe lângă Liga Națiunilor (1928-1938).

Între 1952 și 1963, Mihai Ciucă a condus catedra de specializare și perfecționare a medicilor microbiologi, fiind responsabil pentru elaborarea primelor planuri, programe, metodologii și cursuri. Contribuțiile științifice ale lui Mihai Ciucă au acoperit o gamă largă de domenii. În cadrul studiilor sale asupra malariei, a fost un pionier al tratamentului prin infectarea malarică al paraliziei generale progresive.

El a abordat cu hotărâre combaterea mai multor boli precum tifosul exantematic, difteria, scarlatina, tuberculoza și diverse boli tropicale. Cunoștințele și eforturile sale au jucat un rol semnificativ în lupta împotriva acestor maladii.

O eminență în domeniul științific român, Mihai Ciucă a trecut în neființă pe data de 20 februarie 1969 în București.

45 – Strada Doctor Anibal Teohari

Născut la 20 august 1873 în București, Anibal Teohari a fost un medic internist și balneolog român, aducând contribuții semnificative în domeniul balneologiei moderne din România. A studiat cu atenție efectele terapeutice ale apelor minerale autohtone, desfășurând investigații clinice, biochimice și fiziopatologice. Anibal Theohari s-a remarcat ca un renumit clinician și a acordat o deosebită importanță aplicării principiilor de etică medicală în activitatea sa.

În lucrările sale, a investigat structura și funcționarea tubului digestiv în starea normală și patologică, farmacologia clinică, fiziologia renală, fiziopatologia lăcrimării și diverse afecțiuni ale măduvei spinării. Studiile sale medicale le-a efectuat la Paris, în perioada 1891-1901, obținând titlul de doctor în medicină în 1901, cu teza sa intitulată Structure fine des cellules glandulaires a l’etat pathologique, care a fost bine primită de critica de specialitate și a fost recompensată cu medalia de argint a Facultății de Medicină din Paris.

După ce a lucrat ca medic în Paris pentru câțiva ani, mai întâi ca medic extern între 1893-1895 și apoi ca medic intern între 1895-1900, Anibal Theohari s-a întors în România. A fost profesor de patologie la Facultatea de Medicină din Iași între 1901-1906, apoi s-a întors în București între 1906-1913 ca profesor la Facultatea de Medicină din București. Între 1913-1933 a ocupat postul de profesor de terapeutică experimentală și clinică terapeutică la București.

În 1913, a efectuat un stagiu de specializare în biochimie la Heidelberg. Ulterior, a devenit director al Institutului de Balneologie din București, poziție pe care a deținut-o între anii 1924-1933.

Datorită contribuțiilor sale semnificative în domeniul hidrologiei medicale și climatologiei, a fondat în 1922 Societatea de Hidrologie Medicală și Climatologie, iar în 1924, a înființat „Revista de Hidrologie Medicală și Climatologică”. În 1928, în timpul celei de-a V-a ediții a Congresului Internațional de Talasoterapie (talasoterapie este un tratament terapeutic care constă în băi de mare asociate cu aer marin, folosit în boli precum reumatismul cronic sau sinuzita), care a avut loc la București și Constanța, a avut onoarea de a fi președintele evenimentului.

Anibal Teohari a trecut în neființă pe 5 februarie 1933, tot în București.

46 – Strada Doctor Constantin Severeanu

Constantin Dimitrescu-Severeanu (n. 1840 – d. 1930) a fost un renumit chirurg român cu o contribuție semnificativă în dezvoltarea medicinei și chirurgiei din România. El a fost elevul ilustrului medic Carol Davila și a avut o carieră distinsă ca profesor la Facultatea de Medicină din București.

În anul 1855, a absolvit cu distincție cursul primar în doar doi ani și s-a înscris la Gimnaziul „Sf. Sava” din București, obținând diploma de bacalaureat în științe fizice și naturale în 1859.

În timpul studiilor, a cunoscut pe Vercescu și Grecescu, foștii săi colegi de la Turnu Severin, care studiau la Școala de mică chirurgie condusă de Carol Davila, viitoarea Școală națională de medicină, înființată în 1857 tot de C. Davila. A fost prezentat lui Davila și a fost înscris la această școală, unde a avut oportunitatea să studieze o varietate foarte mare de patologii.

În 1860, a fost admis ca intern la Spitalul Colțea, unde a asistat la o chelotomie (Incizie chirurgicală a inelului herniar) pentru o hernie strangulată, sub îndrumarea profesorilor săi N. Turnescu, G. Polizu și Șt. Capsa. Tot în acel an, N. Kretzulescu l-a numit suplinitor la catedra de patologie chirurgicală și medicină operatorie, iar în 1867 a suplinit catedra de clinica chirurgicală la Colțea. În 1869, a devenit medic primar provizoriu în serviciul oculistico-chirurgical de la Colțea, unde a publicat o serie de monografii, precum Observații clinice din Spitalul Colțea, Atlas fotografic de anatomie patologică (1870) și Lecțiuni de clinică chirurgicală (1900).

Constantin Severeanu a jucat un rol important în dezvoltarea medicinei românești, fiind fondatorul publicației „Gazeta medico-chirurgicală” (1870) și contribuind la înființarea revistei „Progresul medical român”. De asemenea, a fost unul dintre primii medici care au introdus antisepsia listeriană (ansamblu de măsuri care previne ori înlătură infecțiile microbiene sau care împiedică putrefacția și ale cărui baze au fost puse de Joseph Lister) în medicina românească, iar în 1897 a început să utilizeze razele X în chirurgie.

47 – Strada Profesor Doctor Ioan Athanasiu

Născut pe 27 aprilie 1868 în Sascut, Bacău, Ioan (Ion) Athanasiu a fost un medic veterinar și fiziolog român remarcabil, devenind membru corespondent al Academiei Române. A deținut poziția de profesor la Universitatea din București în perioada 1904-1926 și a fost și rector al acestei instituții într-o perioadă dificilă, cea a Primului Război Mondial. Este recunoscut ca unul dintre fondatorii fiziologiei moderne românești.

Ioan Athanasiu a colaborat la elaborarea unui important dicționar de fiziologie francez și a petrecut mulți ani lucrând la Institutul Marey din Paris, unde a desfășurat cercetări asupra energiei nervoase motorii și electrofiziologiei. A publicat numeroase articole despre fundamentul științific al educației fizice. Împreună cu Dimitrie Călugăreanu, a scris lucrarea Fiziologia animală în 1914.

Contribuția lui Athanasiu s-a evidențiat prin abordarea problemelor teoretice în domeniul biologiei generale și fiziologiei. Prin cercetările sale și implicarea în învățământul universitar, a adus contribuții semnificative în dezvoltarea cunoașterii științifice în România.

Ioan Athanasiu a încetat din viață pe 20 iulie 1926 în București.

48 – Strada Doctor Ion Ghiulamila

Născut în 1872  a fost medic ortoped cu studii de specializare în Germania în chirurgie ortopedică și utilizarea radiologiei. S-a specializat la Berlin, sub îndrumarea celebrului ortoped Albert Hoffa, în acelaşi timp studiind şi biomecanica aparatului locomotor sub îndrumarea anatomiştilor Heinrich Waldeyer şi Rudolf Virchow.

Întorcându-se în ţară, dr. Ion Ghiulamila și-a organizat, cu capital propriu, în anul 1905, pe strada Brezoianu din Bucureşti, un institut de ortopedie. Structura acestei prime unităţi de ortopedie şi traumatologie din România cuprindea o mică sală de operaţii, un cabinet de radiologie, o sală de gimnastică medicală, masaj şi fizioterapie, o sală pentru gips şi un atelier de orteze şi proteze. Pentru cazurile ce necesitau intervenţii chirurgicale, pacienţii erau internaţi şi operaţi la sanatoriul profesorului Dimitrie Gerota. În anul 1910, dr. Ion Ghiulamila o tratează pe principesa Elisabeta pentru o fractură complexă a piciorului (accident de sport). Rezultatul acestui tratament este excelent şi, astfel, medicul devine ortopedul Casei Regale. În timpul Primului Război Mondial a organizat la Iași primul atelier de ortopedie nechirurgicală pentru invalizii de război.

În anul 1936, după o viață închinată medicinii, Ion Ghiulamila a decedat.

*

„Descripțiunea vechii grădini botanice de la Cotroceni

 Grădina Botanică din București se află pe locul din valea palatului Cotroceni, între șosea, ocupat astăzi de parcul Palatului Princiar locurile Azilului Elena și ale d-rului Davila. Era împrejmuită cu uluci numai în partea despre șoseaua Cotroceni și șoseaua Carol Davila; această parte constituie facia grădinei; încolo, peste tot, a fost înconjurată cu șanțuri, care serveau și pentru scurgerea apelor.

Grădina poseda următoarele lucruri:

I. Scola botanică cu plante de câmp. Acesta consistă într-o figură forte spațioasă de formă octagonală, în mijlocul grădinei, mărginită cu o alee destul de largă și planttă cu înalți și frumoși platani. În centrul său avea un heleșteu (de aceiași formă) și împrejurul căreia, până la alee, se afla straturile (rezorele), paralele fie-căreia laturi a octagonului și separate prin cărări diagonale. Totul, potrivit din sbor, reprezintă forma pânzei de păiangen.

Octagonul avea 172 straturi regulate, de lungime variabilă, în lățime de 1 m 50 c. Până la 1 m. 85 c. Și încadrate cu iarbă verde. Fie-care strat avea în linie d’a lungul seu, țăruși de stejar, trase, numerotate și adânc înfipte în sol la distanță ca de 75 c., până la 1 m. pentru arbuști și ierburi, și de 2 m. pentru arbori. Țăruși indicau numărul fiecărui cuib de plante și corespundeau exact seriilor și ordinii înscrise într-un registru special.

Pentru școla familiilor erau 3450 cuiburi, din care peste 3 mii deja erau ocupate cu diferite specii de plante herbacee, arbuști și arbori, aranjate în ordinea familiilor naturale.

Un strat din cele mari conținea o sută patru-zeci cuiburi cu cele mai principale specii de plante oficinale indigene, în care elevii școlei de farmacie le puteau găsi cu înlesnire fiind la îndemână ori-când, fără a pune mult timp spre a le căuta în familiile lor respective.

II. Școla de pomologie, conținea 70 diferiți arbori fructiferi în mare parte altoiți și mai mulți arbuști.

III. Florăria. Acesta nu corespundea nici de cum trebuințelor grădinii, atât prin felul și întinderea sa, cât și prin starea în care se găsesc. Totuși, în prezența atâtor dificultăți, conținea peste 1200 vase cu plante exotice de florărie temperată (arbori, arbuști și ierburi). Pe lângă acesta exista și șese răsăditori de scânduri, cu geamuri, pentru semănături și conservarea plantelor mici de florărie în timp de iarnă.

Din cauza mijloacelor restrânse pentru întreținere, restul grădinii, în mare parte, era încă în starea primitivă. Cu tote acestea, în unele părți, există câteva plantațiuni de arbori și arbuști a căror dezvoltare era destul de însemnată.

Totalul speciilor atingeau cifra de 3700 din cari peste 500 specii de florărie rece și temperată, iară aproape 3200 de câmp”.

Sursa: Ionescu, G. M., Istoria Cotrocenilor, Lupescilor (Sf. Elefterie) și Grozăvescilor, Tipografia și Fondarea de Litere Thoma Basilescu, București, 1902, pp. 409, 410.

*

„Actuala grădină botanică

Locul pe care se află astăzi grădina botanică a fost proprietatea M-rei Cotroceni până la 1863.

Este situată în dreapta șoselei Cotroceni, iar în partea stânga se află parcul palatului princiar. Grădina botanică cuprinde o suprafață de teren de peste 17 hectare. Ea cuprinde: o florărie unilaterală cu 2 aripi terminate fiecare cu câte un pavilion octogonal și înconjurat spre sud cu galerii.

[…] Grădina botanică deși este în formațiune, totuși satisface primele nevoi ale studiului Botanicei și ale cercetărilor științifice, atât pe cât este posibil; totuși încă din 1895 dr. D. Brândză a publicat primul său catalog de semințe pentru schimburi cu grădinile similare streine și în care se enumera 1398 specii, în catalogul de pe anii următori, publicate de d-nul profesor M. Vlădescu, actualul ei director, numărul semințelor de schimb a ajuns în anul 1897 până la 2425 specii. Tot atunci se publică și primul catalog de plante pentru schimb până la numărul de 480 specii. Schimburile sunt astăzi din cele mai importante, le are tocmai cu cele mai însemnate institute similare din Europa, Asia și Africa”.

Sursa: Ionescu, G. M., Istoria Cotrocenilor, Lupescilor (Sf. Elefterie) și Grozăvescilor, Tipografia și Fondarea de Litere Thoma Basilescu, București, 1902, pp. 412-414.

*