,,Joi, 13 iunie, orele 16,30. Ploaia s-a întețit obligând puținii trecători să se adăpostească. Bulevardul Kogălniceanu este aproape pustiu. Nu pentru mult timp. Din zona Universității se ridică o imensă coloană de fum. Alerg într-acolo trecând prin barajul autobuzelor instalate dimineața de poliție. Mașinile sunt în flăcări, pneurile fac explozie, mulțimea este dezlănțuită. Organele de ordine lipsesc, la fel și pompierii. (De fapt nici nu cred că au ce face). După circa un sfert de oră Piața se golește. Rămân doar trecătorii ocazionali șocați de imaginea incendiilor. Restul se îndreaptă spre Poliția Capitalei. Asaltul se dă «din mers». Geamurile sunt sparte cu pietre de pavaj, apoi mulțimea pătrunde în birouri. În câteva clipe totul este distrus, răsturnat, călcat în picioare. Câțiva tineri între 16 și 18 ani aruncă sticle incendiare, alții răstoarnă mașinile din împrejurimile clădirii și le incendiază. Strada este învăluită în fum și flăcări. Atmosferă de apocalips.

Orele 18:00: Sediul Poliției fumegă, strada este pavată cu dosare, role de film și bucăți de uniforme. Huliganii sparg rezervoarele mașinilor din parcări și sustrag benzina. Clădirea SRI-ului este la rândul ei devastată și incendiată. Un fum galben, dens se ridică din acoperiș dar se pare că lipsește oxigenul. Un «specialist” face câteva «găuri» de tiraj și imediat izbucnesc flăcările. Concomitent este atacat Ministerul de Interne. Clădirea din piatră, cu uși forjate rezistă fără probleme. Din interiorul ei cineva trage și împușcă în cap un tânăr. Mortul se numește Constantin N. Mihai și are 31 de ani.

Cu fiecare clipă numărul atacanților crește, se aruncă cu sticle incendiare artizanale și sfărâmături de bordură, militarii răspund cu jeturi de apă de la hidranții de pe holuri. În sfârșit, apar și blindatele care înconjoară clădirea, fără să întreprindă alte operațiuni. Militarii așteaptă ordine de la superiori, apoi în mod inexplicabil închid turelele și se retrag. Atacul este reluat pe ambele intrări ale clădirii. De la o fereastră situată deasupra intrării în clădirea Ministerului se trage cu pistolul mitralieră. Sunt deja doi morți și doi răniți. Mașinile salvării sosesc operativ – pentru cine mai are nevoie.

UTILAJE GRELE IAU ÎN STĂPÂNIRE STRĂZILE

Orele 22,00. Suntem informați la redacție că și Televiziunea este luată cu asalt. Luăm metroul până la stația Aviatorilor și ajungem la timp să-i surprindem pe huligani în acțiune. Se aude zgomot de geam spart, iar în parcul din fața studiourilor este o foială neobișnuită. Cineva plimbă de-a lungul clădirii un proiector ajutând agresorii să-și regleze tirul în noapte. Mulțimea curioșilor depășește de câteva zeci de ori pe cea a huliganilor, însă nimeni nu intervine. Militarii stau grupați și privesc și ei.

În drum spre Piața Victoriei ne încrucișăm cu mai multe grupuri înarmate cu bâte, răngi, sticle. Spun că sunt F.S.N.-iști și că merg să păzească televiziunea. Majoritatea sunt foarte tineri și sincer să fiu mă îndoiesc de buna lor intenție. La lumina unui bec o femeie mă recunoaște și strigă: «Lepra asta este de la Zig-Zag». Ne pierdem în noapte până să ni se ia urma. Lipsită de inspirație, o elevă de liceu, însoțită de părinți își declamă admirația față de opoziție. Gestul o costă și numai cu greu reușim să o salvăm. Ca peste tot și la Piața Victoriei domnește o agresivitate crescută la cei veniți să apere Guvernul. Lumea este gata să lovească la cea mai neînsemnată alertă.

Ne întoarcem în Centru aproape de miezul nopții.

MAȘINI BERBECE, GAZE LACRIMOGENE ȘI GROAZĂ

În întuneric, clădirea Poliției abia se distinge, sediul S.R.I.-ului este o ruină jalnică; împuținați vizibil, agresorii se chinuie să incendieze Ministerul de Interne. O furgonetă furată este transformată în berbece și proiectată spre intrare. Tentativa eșuează.

La orele 0,25 un elicopter militar lansează de la 15-20 de metri fiole lacrimogene. Pentru câteva minute zona este curățată apoi grupul se reface și continuă atacul. Copii de 12, 14 ani adună din iarbă fiole nesparte și le dau «celor mari» să le arunce în minister prin ferestre.

Se aud motoare de mașini grele. O coloană de tab-uri și tancuri ia poziție în jurul clădirii, dar imediat sunt atacate cu sticle incendiare și silite să se retragă. Sosesc și camioane cu parașutiști care alcătuiesc baraje și debușează spre grupul agresorilor. Cei capturați sunt loviți cu patul armelor și cu picioarele, rămânând întinși pe asfalt. Nici ziariștii nu sunt scutiți, în ciuda legitimațiilor pe care le poartă pe piept. (Dl. Ion Cristoiu a scăpat ,,doar”  cu câțiva pumni datorită intervenției unui ofițer). Fugarii sunt urmăriți pe străzi de militari; se trage cu armamentul din dotare dar și cu mitraliera de pe blindate. Bucureștiul trăiește o noapte de coșmar.

I.T. LAZĂR”.

Sursa: „Zig-zag”, 19-26 iunie 1990, p. 4.

[Anca Aldescu]