„Teoreticienii demonstrației din Piața Universității (P.U.) țin cu tot dinadinsul să ne încredințeze că sunt apostoli ai purității morale. Ei vorbesc în numele ideilor de libertate, demnitate și adevăr.
Iscusiții condeiului și ai sofismelor, ai rostirilor ademenitoare, și-au îndreptat tentaculara lor «Voință de a fi», către acele medii sociale despre care știu că au, prin natura lor, rosturi importante, vitale chiar, în societatea românească de azi, dar mai ales, în societatea românească de mâine. Așa se face că «intelectualii de cel mai mare prestigiu» au mizat, continuând să mizeze, pe o largă aderență a tineretului școlar și studențesc, precum și a unei părți a intelectualității.
Că ne place sau nu, adevărul este că la demonstrația din P.U. cei mai numeroși participanți sunt elevi și studenți, mobilizați (o avea importanță prin ce mijloace?!) de vehementul Marian Teofan Dragoș Munteanu, fost activist A.S.C., și hipercombativ membru al fostei organizații de partid de la facultatea de filologie. Cât despre intelectualii din P.U., proporția lor este infimă – și cantitativ, și calitativ – în raport cu numărul intelectualilor din capitală.
Apostolii purității au izbutit, așadar, să facă din elevi și studenți (nu din majoritatea acestora) principalul lor auditoriu. Ei și-au întâmpinat propria lor victorie cu un veritabil delir al bucuriei. Triumful li s-a părut a fi total. De sub mască stă ascunsă duplicitatea morală, triumful este trâmbițat ca unul am marilor valori. Cei care l-au adus, cavalerii balconului, oratorii, cântăreții, artiste, artiști, câte un poet, câte o poetesă, pseudopolitologi ori pseudo-filosofi etc., trec în propria lor fantezie, ca eroi ai binelui. I-am văzut pe toți cum își trăiesc frenetic satisfacția captării adeziunii grupurilor de elevi și studenți care i-au aclamat pe unii, au cântat versurile altora, au semnat automat ce li s-a cerut etc.
Am citit eseurile câtorva dintre eroii eroilor și mi-am dat seama că acea trăire frenetică a satisfacției captării sufletelor adolescenților și ale studenților prezenți în P.U. este doar haina sentimentală, care acoperă calculul rece ca ghiața și gândul amar ca fierea. Am refăcut istoria demonstrației din P.U. și mi-am dat seama, cutremurându-mă, că acolo se petrece ceva înspăimântător, ceva care poate altera idee și suflet, un joc periculos pe care istoria ultimilor optzeci de ani l-a plătit cu nesfârșite suferințe. Aș fi vrut să cred în irealitatea acelui joc și să-l iau ca fantasmă ori ca vis al unei nopți tulburate de amintirea holocaustului. Aș vrea să sper că m-am înșelat, dar ori de câte ori refac zilele demonstrației din P.U. mi se impun, ca realitate dură, apăsătoare atât unele dintre ideile-slogan, cât, și, în mod deosebit, METODELE constant și dibaci folosite de mentorii și organizatorii ei.
Invit cititorul la o clipă de reflecție, la îndemnul de a se întreba singur, care anume sunt metodele acceptate de liderii demonstrației și ce efecte au ele asupra conștiinței care abia ieșită dintr-o lume a sloganurilor tinde să se știe într-o lume a gândirii libere și a libertății de gândire.
Refaceți istoria demonstrației ce nu mai contenește și este sigur că veți constata că, pe lângă discuri, organizatorii au apelat la genuri de muzică îndrăgite de tineri, la litanii politice, lozinci și scandări, îndemnuri-porunci (unele de gravitate extremă), la ritualuri care amintesc de Evul Mediu ori de anii treizeci ai secolului nostru (făcliile aprinse în noapte!).
În P.U. s-a îndemnat la curaj, s-a vorbit despre eroi și s-au lansat apeluri la sacrificiu. Acolo s-a cochetat zilnic cu ideea morții, s-a psalmodiat moartea ca soluție ultimă a unor posibile deveniri.
Cu toate că metodele și ideile-slogan mai sus-menționate sunt doar câteva din ansamblul celor îndrăgite de mentorii demonstrației, să ne oprim totuși, asupra unora pentru a le observa nu atât întregul lor mecanism (spațiul nu ne permite un asemenea demers), ci, îndeosebi, esența lor și efectele produse asupra conștiinței și manifestărilor comportamentale ale tinerilor.
Să ne referim, deci, mai întâi la discursuri. Toate discursurile au avut un evident caracter axiomatic. Ele și-au situat adversarul la periferia gândirii și în condiția sub-umanului, confecționându-și-l după voie, într-o desăvârșită ignorare a minimului respect al logicii și adevărului. Au pedalat pe un straniu amestec al ideii-fixe, repetate la infinit, cu experiențe când vădit impresioniste, când imaginare. Discursurile au recurs la lozinci simpliste, reluate aidoma de oratori. Izbitoare au fost, în toate discursurile, dozajele savante ale pauzelor dintre fraze. Prin toată această gamă de mijloace, s-a exercitat opresarea conștiinței elevilor și studenților, cărora li se cerea, de fapt, să reacționeze conform voinței și așteptărilor oratorilor. Reflecția proprie a fost înăbușită, solicitate fiind reacțiile sentimentelor care, se știe bine, au o logică proprie în logica colectivelor spontane. Și atunci, întrebarea: ce faceți cu sufletele tinerilor?
În P.U. s-a cântat mult în ritmuri îndrăgite de tineret. Folosirea muzicii într-o demonstrație, dovedește că, organizatorii, fini psihologi ai colectivelor ad-hoc, cunosc însemnătatea sentimentelor în viața acestora, o prețuiesc și știu s-o manipuleze. Și în acest caz, al utilizării muzicii, conștiința ascultătorilor a fost violentată, pentru că sub ritmurile îndrăgite se aflau idei insultătoare, îndemnând la o degradare a ființei umane [ultima coloană nu poate fi transcrisă pentru că este ilizibilă]”.
Sursa: „Azi”, 24 mai 1990, p. 2.
[Vlad Mihăilă]
