„Ezitările poliției au fost puse în comunicatele oficiale pe seama unei lipse de coordonare și capacitate operativă. Despre întârzierea operațională a armatei la Televiziune în afară de scăpările crainicilor TV din data de 13 iunie altceva nimic. Tehnica «piciorului în ghips» s-a extins. Pompierii pedepsiți în decembrie pentru utilizarea «tulumbelor de apă» nu au intervenit la stingerea incendiilor. Armata stătea de vorbă calmă cu demonstranții denumiți oficial bande de legionari. Armata era cu ei? Demonstranții cel puțin așa strigau.

Cel mai straniu lucru l-au constituit declarațiile unor ofițeri din Poliția Capitalei. «În timp ce noi eram asediați și riscam să ardem de vii, armata stătea de vorbă cu atacatorii. Sunt convins că dacă am fi scăpat un singur foc de armă ne-ar fi ras pe toți. Doar se știa că «legionarii» furaseră uniforme de poliție. Nu noi am fi fost omorâți, ci legionarii deghizați. Vreau să plec. Plătim oale pe care nu noi le-am spart, ci armata».

Declarații cel puțin nedumeritoare. Că polițiștii și foștii securiști sunt foarte bine informați este mai presus de orice bănuială. Să meargă cunoașterea lor până în decembrie și să știe cu precizie și cine au fost «teroriștii», dar mai ales ce culoare aveau uniformele lor? Și din ordinul cui au acționat? Pentru că de ce au acționat este clar. Trebuia să pară revoluție.

Știri controversate vin din toate părțile. S-a auzit rapoarte ca «ordinul a fost îndeplinit, s-au aprins toate autobuzele». A dorit cineva să demonstreze că poliția este incapabilă pentru a-i prelua atribuțiunile din stat? Ipoteza pare probabilă, știut fiind faptul că de la evenimentele din decembrie Internele sunt slăbite printr-o conducere exclusivă a armatei. La conducerea Ministerului s-au perindat doi miniștri proveniți din cadrele armatei. În funcțiile de conducere ale Ministerului de Interne au fost numiți ofițeri superiori chimiști. Să urmeze o schimbare treptată a cadrelor cu școala făcută «la Băneasa» cu cei ce au făcut-o «la Sibiu»? Vrăjmășia dintre Interne și Armată este veche și cunoscută și în alte țări estice sau vestice. Dacă asistăm la un asemenea fenomen, de ce pe seama și cu victime din populația civilă?

O altă nedumerire provine din știrea primită la redacție, potrivit căreia, după plecarea oficială a minerilor, un grup de câteva mii au mai rămas în cazărmile militare din jurul Bucureștiului. Pentru orice eventualitate.

Sfera întrebărilor nu poate fi încă depășită. Trecerea timpului sperăm să aducă dovezi materiale și mărturii asupra adevăratei fețe a evenimentului care a făcut să dispară orice urmă de simpatie internațională față de poporul român. Așteptăm.

MIREL CUREA”.

Sursa: „Zig-zag”, 26-30 iunie 1990, p. 4.

[Alexandru Cîță]