„Motto pe măsură

Redacției devastat a «României Libere»

Disperare și Speranță.

Două cuvinte comprimând tragic două mii de ani de istorie: Istoria Poporului Român. Scrisă printre răscoale și invazii. Războaie și revoluții. Cutremuri și alegeri. Cu sânge și cerneală. Cu deznădejde și înscedere. Pentru memoria celor de ieri. Prezentul celor de azi. Desăvârșirea conștiinței celor ce va să vină. O istorie lungă și încărcată. De acte de vitejie. Chipuri de eroi. De fapte pe care însuși timpul le-a transformat în legendă. O istorie scurtă presărată de lașități. Strivită uneori sub cizmele greoaie ale trădării. Bântuită în alte rânduri de vanități. Arogante. Interese de putere. Și toată pleiada de substantive folosite în evantaiul de necurpins și necruțător al răutății omenești. Al urii. Al dușmăniei. Al răfuielii. Al răzbunării până într-al nouălea neam.

Cu nimic însă mai prejos decât istoria altor popoare. Dar în același timp nici mai presus istoria altora decât istoria noastră. Conglomerate de bine și rău. Dezarmonie de frumos și urât. Risipe de adevăr și minciună.

Moral și remarcabil de reținut însă, pentru noi, sensul precis parcurs. Anume, întotdeauna, de două mii de ani încoace, binele-frumosul-adevărul au reușit în cele din urmă să învingă răul-urâtul-minciuna. Pacifismul a învins dușmănia. Iar înțelegerea – spiritul atroce de răfuială. De fiecare dată. Care a fost prețul plătit al acestor victorii? Uneori, un singur om. Alteori un grup. Dar de cele mai multe ori, o întreagă generație. Depinde de perioadă. De epoca la care ar fi să ne raportăm exemplele. Dualismul antagonic de mai sus fiind valabil atât pentru purtarea noastră față de noi, cât și pentru purtarea față de cei din afară.

Subiect de inepuizabilă argumentare. Pro și contra. Dacă am face literatură, am putea spune, așa, ca un final, ca o concluzie a unei multitudini de exemplificări posibile că: «Așa ne-a fost soarta».

Facem însă politică. În primul rând politică. Unghi din care un singur lucru este de spus: «Soarta și-o mai face ȘI omul..».

Ieșim astfel dintre copertele manualelor învățate în școală spre a reintra, acum, în ținutul, reavăn încă, al unor file scrise de către noi înșine. Foarte de curând. Ne referim la zilele de 13-15 iunie a.c., zile care cui aparțin? Nopții. În deplina sa neagră desfășurare. O întunecime tragică. Sângerând sub ochii noștri. O întunecime de necrezut. Copleșind cel puțin ipotetic minți până atunci normale. O atitudine aberantă. În toată puterea cuvântului. Pentru oameni reprezentând vârfuri ale puterii. O expresie oarbă. A unor chipuri desfigurate. De violență. De ură. De omenesc.

Este imposibil ca într-o asemenea geografie a sângelui și bătăii, a străzii stropite și târâte de trupuri, a aglomerării și spaimei diforme să poată cineva stabili cu exactitate cine în cine a lovit primul. Doar, printr-un anumit fel primitiv de logică, cel mai tare în cel mai slab. Cine a tras mai întâi. Cine a dat cu palma sau cu pumnul. Cine cu piciorul, cu bâta. Sau cine cu ranga, cu toporul. Nu cumva a fost mai înainte de toate o piatră?

Rău de la care nu mai contează nimic. Doar rezultatul. Dezastruos. Morți. Răniți. Ciopârțiți. Tăiați. Rupți. Târâți. Bătuți. Învinețiți. Călcați în picioare. Cine a făcut toate acestea? Cine a devastat sediul partidului nostru? Dar redacția răvășită? Cine a făcut aceasta? Cine ne-a furat lucrurile? Cine le-a aruncat în stradă? Cine apoi le-a dat foc? Cine a spart emblemele luminoase? Cine firma abia montată a ziarului Cine a trântit-o la pământ și a târt-o pe Ana Danciu? Cine a lovit-o pe Andra Răduț? Cine l-a îmbrâncit pe Radu Boroianu? Cine pe Mihai Ică? Dar pe Alexandru Enache? Cine i-a amenințat și i-a violentat verbal pe atâția alții? Cine a fost bruta care a determinat internarea în spital a Ioanei Ilie? Dar cine l-a bătut pe Marian Munteanu, președintele Ligii studenților? Cum a fost posibil să-l lovească și să-l calce în picioare cu atâta cruzime? Cum ar fi de uitat vreodată, de către toată studențimea, cuvintele acestuia ca răspuns la întrebările unor agenții străine de radio și de presă: «Unde v-au bătut?»-«În România!». Și apoi sentimentul de milă nesfârșită exprimat de victimă față de bătăușii care l-au lovit bestial peste șira spinării. Dar năvala vandalică asupra studenților și sălilor de curs de la Isntitutul de Arhitectură? Cine a pus-o la cale? Cine a realizat-o? Cu ce scop? În folosul cui?

Răspunsul, pentru o întrebare de nemaipus, pe buzele tuturor: minerii. Minerii care lucrează până ce le ies ochii din cap? Minerii care-și trăiesc cea mai importantă parte a vieții lor sub pământ? Minerii despre care învațăă copiii în abecedare, ca despre niște eroi? Care mineri? Cei mulți, neștiutori și ușor de manevrat, despre care vorbea cu atâta samariteană milă și înțelegere Marian Munteanu? Dar atunci, cine i-a chemat? Cine i-a adus? Cine le-a dat câmp liber de desfășurare a instinctelor pe care omenirea civilizată le-a uitat de mai multe mii de ani? Pentru ce era nevoie de ei? Unde era poliția? Unde era armata? Unde muncitorii de la Uzina «23 August» și de la «Vulcan»? Dacă chiar era nevoie de muncitori în lipsa poliției și a armatei… Și apoi, cine i-a pornit? Cine i-a instigat? Cine i-a asmuțit? Împotriva cui? A studenților? A oamenilor obișnuiți de stradă? A intelectualilor, răul omenirii? Pentru că în momentul intrării lor în scenariu, așa numitele atacuri de tip legionar de la Poliția Capitalei, Ministerul de Interne, Televiziune luaseră sfârșit. Prin intervenția celor ce reprezentau în mod legal posibilitatea efectuării unei asemenea riposte. Că de unde atâția legionari, aceasta este o altă întrebare.. La care ne-a răspuns deja corespondentul nostru din Mannheim, dl. Nicholaus Owesea, preluând știrea din Israel: Cum legionri? Noi am fi fost primii care am fi știut de existența lor. Nici vorbă de așa ceva…

Deci, tot ce rămâne de adăugat: această «chemare» a minerilor reprezintă mai înainte de «realizarea ordinii» o gravă eroare politică. Cu urmările de rigoare. Ușor previzibile. Formele, «mijloacele» prin care a fost «adusă la îndeplinire» această «ordine populară» au atras după sine cele mai ferme și păgubitoare reacții internaționale pentru țara noastră. Pentru nevinovatul, dar atât de vinovat, biet popor român. Pentru economia la pământ. Care avea, altfel atât de mare nevoie de ajutor. Statele Unite ale Americii nu ne vor mai acorda clauza națiunii celei mai favorizate. Comunitatea Europeană va întrerupe cu noi relațiile comerciale. Parlamentul belgian și alte parlamente și organizații internaționale au luat atitutdine. Desigur, dl. Ion Iliescu – îmi este imposibil să gândesc altfel – nu și-a imaginat nici pe departe că lucrurile vor merge atât de departe. Proverbul pe care l-a uitat cu siguranță este: «Dă-i nas lui Ivan, că se urcă pe divan». Scurtul nostru comentariu la acest proverb, din păcate atât de regretabil uitat de domnia sa, fiind un altul: «Unde dai și unde crapă». Minerii aduși – mă încăpățânez să cred, cin cea mai bună intenție – au sărit de o sută de ori mai mult decât trebuia peste divanul suportabil. Iar de crăpat, aceștia au lovit cu ciomagul în București și a răsunat la Washington și Strasbourg.

Victimele acestor bâte nu sunt numai cei bătuți. Răniți sau omorâți, acum ci, vom fi, peste cine știe câtă vreme, cele 23 de milioane ale acestui popor. La ce folos mustrările de conștiință, indubitabile, ale domniei sale? Ce mai poate însemna acum, a treia zi după scripturi, graba cu care i-a expediat pe mineri acasă? Sau la ce folos jena ușor sesizabilă a d-lui Petre Roman în răspunsurile date ziariștilor pe această temă la conferința sa de presă? Nemaivorbind despre eforturile disperate în a încerca să explice și să justifice «o acțiune» de neexplicat și de nejustificat. În nici un fel. Coșmarul s-a produs și zorii oricât de albi ai vreunei dimineți nu-l mai pot șterge nicicum din memoria cuiva.

Închei printr-o comparație de necomparat. Ea având doar o valoare retorică, de simbol. Vi-l puteți imagina pe dl. Radu Câmpeanu, în calitate de președinte al României, chemând spre București mii de mineri spre a realiza «cu ajutorul lor» și «prin mijloace democratice» o DEMOCRAȚIE a cărei instaurare reprezintă tot sensul domniei sale de a trăi? Pentru care a suferit, a îndurat, a sperat?

Loc de la care așteptăm, din nou, devastarea redacției, agresarea colaboratorilor și atribuirea titlului de «incitator» acordat în cadru festiv prin radio, presă și televiziune subsemnatului. În felul acesta aș valora, poate, o părticică din VALOAREA lui Petre Mihai Băcanu. Ceea ce, pentru un ziarist, este uriaș.

Gelu Netea”.

Sursa: „Viitorul”, 20 iunie 1990, p. 1, 4.