„Miercuri, 13 iunie, în jurul orei 10,00, în perimetru Pieței Universității, în exteriorul încercuirii formate din vehiculele armatei și ale poliției (dintre care, multe autocare și microbuze noi-nouțe), organele de ordine distribuite la capetele tuturor arterelor convergente în acel punct, direcționau populația spre străzile alăturate, pentru a fi împiedicate buna desfășurare a acțiunilor de salubrizare și reamenajare a carosabilului, începute încă din zorii zilei. De-a lungul jumătății de oră care mi-a fost necesară, ca simplu trecător, pentru a traversa centrul orașului, timp în care am fost nevoită să ocolesc zona observând-o din mai multe unghiuri, nu am constatat nici o atitudine agresivă, violentă, a poliției sau armatei asupra nici unuia dintre cetățeni, deși, de jur-împrejurul intersecției se adunaseră deja grupuri de câteva zeci de persoane înfierbântate și turbulente care, țipând, isterizându-se, încercau într-o manieră incoerentă și pătimașă să instige la revoltă spectatorii adunați din curiozitate și populația aflată în acel moment în trecere prin apropiere. Trei aspecte pe care le-am remarcat, consider că trebuie precizate răspicat și reținute: în primul rând, atitudinea pașnică a autorităților, în al doilea rând, agresivitatea și limbajul murdar folosit de grupurile de indivizi care agitându-se, încercau să agite spiritele (mulți dintre ei erau extrem de dubioși ca înfățișare și comportament), și apoi, reacția de dezaprobare categorică, manifestată de ceilalți cetățeni față de tentativele de instigare. Mai târziu, în jurul orelor 13,30-13,40, întâmplarea făcând să revin în intersecția Edgar Quinet – Institutul de Arhitectură, exact în momentul în care o coloană formată din 20, maxim 30 de membri ai poliției militare, se deplasa ordonat, retrăgându-se spre o mașină aflată în apropierea Hotelului Negoiu, am constatat, cu stupoare, modul în care acești tineri pașnici au fost fugăriți, agresați, înjurați, huiduiți de o șleahtă de derbedei (de data aceasta mai numeroasă și dotată cu diferite obiecte contondente, în special pietre și bâte), la care, din nefericire, s-au alăturat și oameni în toată firea, în aparență respectabili, precum și câțiva studenți ieșiți din holul Institutului de Arhitectură.

Mă urmărește ca un coșmar chipul transfigurat al unei studente minione, cu alură și finețe de bibelou, care, îmbrâncindu-mă, m-a depășit înjurând ca la ușa cortului. Fața congestionată îi era plină de ură. Alerga huiduind, alături de câțiva colegi, strigând: «pietre, să luăm pietre, să aruncăm în ei!».

Într-adevăr, cu pietre, huiduieli, zbierete, busculade, geamuri sparte, acuzații, injurii, panică în rândul cetățenilor, scandări furibunde de lozinci («Jos Chițac!», «Asasinii!», «Jos Iliescu!»), s-a desfășurat în această zonă limitrofă fostei «Golania» (cea mai mare batjocură îndurată de Capitală) demonstrația «pașnică», inițiată de o serie de elemente extremiste, dezaxate, în jurul cărora – și acest lucru mi se pare deosebit de grav – au gravitat dezorientați, oameni care prin statutul lor intelectual ar fi trebuit să conștientizeze din timp caracterul acestei acțiuni de forță, scopurile sale, desolidarizându-se de ea și condamnând-o.

Am părăsit cu multă greutate câmpul ostilităților, în momentul în care străzile Academiei, Edgar Quinet și 13 Decembrie se umpluseră de «revoluționari» (contrarevoluționari-legionari mai corect spus), care împroșcau în jur drojdia «democrației» și «libertății» pe care o pritociseră bine de tot mai înainte în mințile întunecate de ură și răzbunare.

Ceea ce a urmat am văzut cu toții. Incendieri, distrugeri, agresiuni fizice și morale, sfidare, terorism. O infimă minoritate, nemulțumită de opțiunea unui întreg popor, permițându-și să ne calce în picioare, făcându-ne de râsul lumii. Un atentat revoltător, de o gravitate extremă asupra tinerei noastre democrații. Prejudicii materiale imense, vieți pierdute, zeci și zeci de răniți. Așteptăm judecarea și pedepsirea exemplară a tuturor nemernicilor care ne periclitează existența, munca și liniștea. Pentru ca asemenea acte de terorism să nu mai fie posibile în România niciodată de acum încolo.

Cosmina Pietraru”.

Sursa: „Azi”, 16 iunie 1990, p. 3.

[Vlad Mihăilă]