„Douăzecișiuna mai, o zi după alegeri

Am ajuns de dimineața în București, după o noapte chinuită pe tren – nu suport trenurile, nu le-am suportat niciodată. Cineva de la Comitetul de cultură mă rugase în ajun, să fac un drum până la București, să fac recepția statuii lui Eminescu, în locul cuiva care se îmbolnăvise… Am hotărât să plec, oricum voiam să fiu acolo după alegeri. Îmi dăduseră de gândit rapoartele Televiziunii române despre desfășurarea campaniei electorale și a alegerilor, prea fusese totul «în cea mai mare ordine».

Ora 9,15. Ajung la Combinatul Fondului Plastic, cer să văd statuia. Cineva mă conduce, prin atelierul de turnătorie, în curte, unde așteaptă El. El Eminescu, în bronz înalt de vreo patru metri, una din operele bune ale lui Maitec. Mă bucur, în sinea mea, că vom avea în oraș, o statuie a Luceafărului, în definitiv e orașul în care i-a apărut prima oară o poezie.

În curtea Combinatului și în ateliere e liniște, puținii lucrători s-au strâns în grupuri de trei-patru persoane și discută subiectul la ordinea zilei – alegerile.

Misiunea fiind îndeplinită, îmi strâng lucrurile și plec.

În oraș e liniște, o liniște ca înainte unei furtuni, am tot timpul senzația că ceva e pe cale să se întâmple.

Urc la etajul IV al Casei Presei Libere, după ce zăbovesc preț de un sfert de ceas să mă uit cât de ciudat arată clădirea masivă, în stil stalinist, fără statuia lui Lenin. Nici vorbă să-mi pară rău după statuie, însă ar trebui pus ceva în loc, proporțiile sunt modificate, clădirea arată și mai hâdă. Da, categoric, va trebui pus ceva în loc, însă va trebuie să avem mai multă băgare de seamă decât data trecută, când am ales, când am consimțit să fie pus un Lenin. Și mă mai gândesc că, deși Lenin a fost dus, stafia lui și a ciracilor săi va mai bântui o vreme prin țara mea.

Domnul Petre Mihai Băcanu este îngrozitor de ocupat, totuși mă recunoaște și mă întreabă cum merge cu POENIX-ul, dacă nu vrem să ne înscriem în noul Sindicat al ziariștilor de pe lângă revista «22». Îi mulțumesc de întrebare, îi spun că nu ne plângem, deși avem mari greutăți cu hârtia și cu tipărirea. «Las că vin ele vremurile bune…», îmi spune. Așa să fie, domnule Băcanu.

Sorin Roșca îmi promite sprijin în acțiunea pentru ajutorarea copiilor din orfelinate, va publica apelul nostru «Semnal PHOENIX». Pe hol, doi ziariști japonezi, prin «din zbor» conversația noastră și își notează și ei ideea. Îmi promit că apelul va apărea la emisiunea de actualități al postului Asahi Television, care, mă încredințează ei, este cel mai important post de televiziune japonez.

Sunt copleșit. Există peste tot oameni de suflet, trebuiesc căutați, doar.

Ora 11,30. Ajung la noul sediu al Uniunii Scriitorilor Casa Vernescu, pe Calea Victoriei. În sfârșit, scriitorii noștri au o casă pe măsura lor. Marmură, covoare în care ți se afundă piciorul, draperii grele de catifea.

O găsesc pe Ana Blandiana, din mâna mea răsar niște margarete. Se bucură de ele, i se potrivesc atât de bine. Mă invită s-o însoțesc, vom sta de vorbă pe drum, fiindcă se grăbește la o întâlnire cu o delegație de ziariști străini.

«Delegațiile astea – un calvar» îmi spune. «Însă azi sunt fericită, am primit o telegramă de solidarizare cu Piața Universității din partea unui mare grup de scriitori printre alții, Iris Murdoch». Fac ochii mari. «By the way» zic, «ce părere aveți despre cei din Piață?». «Nu vreau să îți spun nimic, mergi și vezi cu ochii tăi». «Și totuși mă interesează foarte mult ce credeți dumneavoastră, vedeți la noi în provincie ajunge numai ce ne dau cei de la televiziune».

Reportaj de Horia Popa”.

Sursa: „Phoenix”, nr. 13, iunie 1990, p. 1.