„Golaniada

Zile și nopți în Piața Universității

Început în 22 aprilie mitingul anticomunist din Piața Universității bucureștene a devenit treptat-treptat un eveniment politic major. Participanții, în marea lor majoritate tineri, au declarat spațiul din fața Universității Zonă liberă de neocomunism a României. Prezent în toate aceste zile și aceste nopți ale tinereții revoluționare în Piața Universității, Valentin N. Crihala a realizat reportajul celui mai lung miting din lume: GOLANIADA.

Până și poliția privește curioasă

30 aprilie 1990. Luni. Plouă. Dimineață cenușie ca o fotografie alb-negru nereușită. Plouă peste cei care au mai rămas în Piața Universității. Peste corturile așezate pe iarba din fața Teatrului Național. Peste chipul lui Eminescu. Azi e ultima zi de predare a materialului. Plec. Sus în mansarda mea, la masa de lucru. Încerc să readuc în fața ochilor ziua de 22.04.1990…

Momentul când ies din metrou. Înainte de a vedea ceva, aud. Strigăte, voci care se întretaie. Sus văd o coloană de demonstranți venind dinspre Piața Romană. Au pancarte. Scandează lozinci. Majoritatea sunt tineri. Ajung în fața troiței. Toți îngenunchează. Un bărbat spune «Tatăl nostru» la o porta-voce. Ceilalți repetă. Trecătorii s-au oprit. Privesc curioși. Poliția la fel.

AMIN. Cuvântul care încheie rugăciunea, face să vibreze aerul străzii. Reverberația dintre zidurile celor trei mari edificii din Piața Universității. Coloana de demonstranți se ridică. Pătrund în intersecție și rămân acolo, strigând lozinci. Din cele patru direcții vin mașini. Intersecția este blocată. Se opresc, virează, se îndepărtează. Demonstranții cântă, strigă lozinci. Totul pare o glumă. Tinerii au făcut baraje. Panourile sunt foarte bune pentru așa ceva. Troleibuzele s-au încolonat. Călătorii au coborât. Unii rămân și trec în rândurile demonstranților, alții pleacă înjurând: «Fi-le-ar democrația dracu», zice un domn îndepărtându-se: «Nu plecăm de aici», se anunță prin porta-vocile liderilor acțiunii, până când… Se cere introducerea punctul opt din proclamația de la Timișoara în Constituția țării și abolirea articolului 473. Numărul spectatorilor crește. Pe scările din fața Naționalului un zi de oameni. Steagurile tricolore. Lângă Troiță îl zăresc pe Nica Leon. Stă de vorbă cu niște tineri. Se cântă imnul național. Claxoanele mașinilor și strigătele demonstranților. Mă apropii de un tânăr sergent de stradă. Mă recomand și-l rog, dacă este dispus, să-mi răspundă la câteva întrebări. Nu este dispus. Nu vrea să-și dea numele. Totuși reușesc să-l fac să-mi răspundă ce crede despre ceea ce se întâmplă acum în piață. «Normal că nu sunt de acord cu ei. Da’ noi nu putem interveni, decât dacă ne dă ordin dl. Chițac. Noi suntem dispuși s-o facem. Vă rog să mă credeți că azi n-am mâncat nimic. De dimineață mă țin șefii pe traseu. Nici apă n-am băut». Ceilalți polițiști privesc amuzați activitatea demonstranților. Începe să se întunece. La Troiță ard lumânări. Pe acoperișul Spitalului Colțea apar curioșii. Sunt îmbrăcați în pijamale, halate de molton. Se zăresc și două halate albe. Jos se strigă: «Ultima soluție, înc-o revoluție!». Printre oameni d-nul Dumitru Dincă și d-nul Octavian Rădulescu cu porta-vocile. Explică. Se explică. Privesc în jurul meu la oameni. Sunt hotărâți și siguri de ei.

Patru femei îmbrăcate în negru cântă în fața Troiței. Cântă și plâng. Hristos a înviat din morți! Florile obosite, ofilite, de lângă Troiță.

Din autocar coboară scutierii

Vorbește d-nul Dincă la megafon: «În noaptea zilei de 21 decembrie 1989, această Piață a fost împroșcată cu sângele copiilor dumneavoastră. Și până dimineața a fost spălată de trepădușii comunismului, de nu se mai cunoștea că aici au murit oameni!». Se scandează: «16-21, nu plecăm niciunul!» D-nul Dincă reia: «Adevărata Revoluție se va împlini, atunci când nu vom mai permite nici unui comunist să se instaleze în fruntea Statului». Brusc se aud huiduieli și strigăte. Un autocar din care au coborât scutieri. SCUTIERII! Se strigă și «fără violență!». Huiduielile nu încetează decât în clipa în care cei care au venit urcă în mașină. Autobuzul este însoțit de aceleași strigăte de «luptă»: «Asasinilor! Teroriștilor!». Lângă Troița luminată de lumânări se cântă: «Hristos a înviat din morți, cu moarte pre moarte călcând!”». Mai încolo se strigă: «Nu plecăm! Nu plecăm!». Nu la mare distanță dl. Dincă vorbește: «Am cerut foarte puțin în comparație cu ceea ce ar fi trebuit să ni se ofere! Am cerut abrogarea decretului 473 prin care Televiziunea este subordonată guvernului și președintelui țării. Televiziunea trebuie să slujească poporului, printr-un statut liber și independent!». O femeie: «Au trecut opt ore de când stăm aici în picioare și televiziunea nici nu ne bagă în seamă!». Cineva întreabă: «Am auzit că în 22 Aprilie o să fie o nouă Revoluție. E adevărat?». Poliția este prezentă. În fața spitalului Colțea un cordon de polițiști cu bastoane de cauciuc și căști. Stau aliniați, cu picioarele ușor depărtate. Așteaptă. Demonstranții se reped înspre ei. Unii încearcă să-i oprească. Fără succes. Se discută cu respectivii polițiști. Prezența lor excită. Tensiunea s-a ridicat. Până la urmă demonstranții se retrag în interiorul cercului din intersecție.

Dl. general se retrage

La o baricadă se strânge multă lume. Mă duc să văd. A venit generalul Bîtlan. Vorbește cu oamenii. «Vă rog foarte mult! Oamenii se retrag, dvs. hotărâți în raport cu gestul pe care l-am făcut». Aplauze. Se strigă «bravo!». «Atunci vă pun eu întrebarea, face un tip, pentru ce ați venit dvs. și pentru ce-am venit noi?» Chestia asta-l pune într-o ușoară pauză pe dl. general. Încep discuțiile între cei prezenți. Dl. general explică situația cu mare claritate. Poliția se retrage. O doamnă emoționată: «Dom’le general, să nu mai aduceți Miliția aici». «Gata! Nu va mai veni! Uitați, am venit și am luat-o. Este bine?», îi răspunde dl. general Bîtlan, împăciuitor. «Că și-a bătut joc Ceaușescu odată de dvs., să nu-și mai bată joc și Iliescu», nu se lasă doamna până nu-și duce ideea la final. Se schimbă amabilități. Retragerea d-lui general este emoționată. Mulțumește pentru că a fost înțeles. «Mâine se va spune că aici au fost huligani», adaugă doamna emoționată. Dl. general o contrazice hotărât: «Nu! Nu va spune nimeni asta! Vă mulțumesc și să aveți o noapte liniștită», le urează dl. general Bîtlan demonstranților. Poliția pleacă. Euforie. Bucurie. Se cântă, se strigă. Este o primă victorie. Dar după zece minute de la plecarea polițiștilor au rămas un sfert din câți au fost la început.

A apărut Televiziunea Engleză. Se filmează. Se dau interviuri. În engleză, în franceză. Se scandează «Jos Iliescu». Dl. Dincă se aduce la porta-voce: «Lăsați-i să filmeze! Să afle toată Europa că la noi în România nu este democrație. Se scandează: «Timișoara! Timișoara!». Dacă au furat Revoluția de ce sunt așa de populari?», întreagă reporterul englez. Finalul este cu: «Thank you!».

M-a lovit un soldat

Pe jos se scriu cu vopsea lozinci. În jurul rondului cu flori stau oamenii și discută. Se fumează. Se vorbește tare. Miroase puternic a ceară arsă. Mașinile se apropie. Mulți sunt curioși. Coboară și vor să afle despre ce este vorba. Unii rămân mai mult. Alții pleacă. Rămân din ce în ce mai puțini. Se face apel la cei prezenți să nu plece. Oboseala. Mulți se luptă cu somnul. Unii s-au întins pe jos. Majoritatea vorbesc răgușiți. În Parc se dansează. Este o atmosferă de tabără. Se murmură cântece revoluționare. În special imnul.

Dimineața este cenușie. Tristețe. Ziua trece greu. Oamenii se strâng în același loc. Grupuri-grupuri. Se discută. Contradictoriu. Agora, Exercițiul democrației. Centru este blocat iarăși. Oare vor interveni? Se comunică la Televiziune că din cauza acestei demonstrații n-au putut să treacă salvările, chestie care a dus la moartea bolnavilor. Dimineața de marți. Apare și Poliția. Acționează. Se fac arestări. Se bate. Culeg depoziția unui student la I.A.T.C.: «M-a lovit un soldat dintr-ăsta, cu cască pe cap. De două ori. Înainte de a apuca să mă lovească a treia oară, m-am întors și l-am întrebat: <De ce dai, dom’le? Sunt un trecător>; <Un trecător?>, a zis el. <Bine>, și a plecat să lovească pe un altul. Dar când m-a lovit, mi-a căzut caietul de clasă. Shakespeare. Poate l-a găsit cineva. Poate am noroc și mi-l aduce!». Un alt tânăr, care n-a avut curajul să-și dea numele, spune: «Era un bătrân de vreo 50-60 ani, pe o scară, aici, în față la Intercontinental. Îi curgea sângele din cap. Îl bătuseră înainte. Ei îl acopereau cu pălăria și râdeau». «Care ei», întreb. «Polițiștii. Erau de două feluri: unii cu căști albastre, alții cu căști kaki. Eu am apucat să fug, da’ tot am luat câteva bastoane. (Îmi arată spatele) Cine a apucat, bine, cine nu la mașină. Cam vreo 20 de inși». Am reușit să aflu de la tânăr că are 17 ani și lucrează la Uzina de Reparații Centrale I.T.B.

Totul este o așteptare. Se așteaptă ceva. Să se întâmple ceva.

Totul capătă o turnură nouă și neașteptată prin intervenția «Ligii Studenților». La balconul Universității apar studenții. Cu boxe și microfoane. Numărul celor care iau parte la demonstrație crește simțitor. Zidul Universității s-a umplu cu lozinci. Unele scrise direct pe cenușiul peretelui, altele pe cartoane, pe hârtii. Fiecare apariție la balcon este întâmpinată cu urale, iar după chestia cu «golanii», spusă de dl. Iliescu în Cepeune, toți sunt botezați cu strigătul «Ești golan».

O salvare trece de vreo cinci ori

Zona dintre Troițe și «Sociétĕ Generale» este declarată «Zonă liberă de neocomunism a României», după cum stă scris pe una dintre lozincile animate pe stâlpi.

Mă învârt de câteva zile printre acești oameni. Pe toți îi unește frica de neocomunism.

Se cântă imnul național, «golanii» – mai precis – cântă imnul național și se aprind făcliile. Este o imagine extraordinară. Vin din ce în ce mai mulți «golani» de cultură.

Toate salvările care trec prin ZONĂ sunt aplaudate. Un student îmi spune că o singură salvare a trecut de vreo cinci ori. Îl întreb de unde știe. Îmi explică. După numere. A scris toate numerele mașinilor care trec printre demonstranți.

Nopțile se fac reci. O pală de vânt care ridică praful saltă mulțimea în picioare. Se face glume pe chestia asta. Momentele de euforie se întretaie cu cele de cădere sufletească. Zvonurile circulă cu puterea unor otrăvuri. Apar ploile. Apare imnul «golanilor». «Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câștiga, libertatea noastră!», melodia fiind vechiul cântec «Zece negri mititei». Urc în vechiul turn al Facultății de Arhitectură. De acolo totul este foarte străin, ziua, și feeric, noaptea.

Vin alături de cei din stradă și cei de la Grupul de Dialog Social. La numele lui Octavian Paler se scandează «acesta da golan!». O tânără îmbrăcată modest îmi spune: «Nu ne este rușine de acest cuvânt. Azi în România a fi golan înseamnă a fi luptător împotriva comunismului. În România orice om de bună credință este împotriva neocomunismului!». Lozinca: «Jos comunismul», revine cu insistență.

În stradă se discută fără încetare. Ziua și noaptea. Limba oamenilor nu mai este de lemn. Devine elastică. Din ambele tabere se spun lucruri adevărate. Tragedia este la ora ei; toți au dreptate.

Iar plouă. Noaptea, sclipesc pe asfaltul ud focurile făcute din hârtiile aruncate. Aici este marea sărbătoare anticomunistă.

Timpul se scurge încet. Aproape că nu trece. Am senzația că de aici nu se va mai pleca. Nu se mai poate da înapoi. Se creează «Partidul golanilor» și «Asociația Viitorilor Deținuți Politici». Seara se aduce pâine. Toți mănâncă pâine. Caldă. Este o mare înfrățire. Un sentiment de siguranță pentru cei care sunt acolo. «Dl. Iliescu zice că nu mai are nici o legătură cu comunismul, dar îl practică mai departe», zice cineva de lângă mine. Citesc inscripțiile pe care le poartă «golanii». Care mai de care mai hazoase. «Golan etern» sau «Ieri huligan, azi, golan».

Steagurile fâlfâie în aer. Se ascultă banda video, înregistrată în noaptea facerii guvernului. Lumea reacționează prompt la tot ce aude. «Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă…».

Duminică se strâng foarte mulți. Stau pe o masă de tablă aflată lângă fântână. Un bătrân trece pe lângă mine și mă întreabă ceva. Nu înțeleg din prima. Repetă. «Merge dușca?». Când îl iau mai tare mă întreabă: «da’ ce mă tu nu știi de glumă?». Imediat din jurul nostru s-au strâns curioșii. Pleacă până la urmă.

Duminica. Momentul cel mai puternic a fost cuvântarea d-lui Victor Rebengiuc și citirea listei cu «golanii» care sunt alături de cei din stradă. La fiecare nume aplauze.

Toată noaptea se cântă. Este frig.

30 aprilie 1990. Plouă. Dimineață cenușie ca o fotografie alb-negru nereușită. Plouă peste cei care…

P.S. La ora la care scriu aceste rânduri în Piața Universității este așteptat dl. Iliescu pentru a-și cere scuze în public. Uneori un cuvânt ne leagă pe viață. Cred că multe Universități din Europa vor deveni universități de «golani», așa cum este scris pe cea românească.

Închei aici și plec din Piața Universității. Cel mai lung miting din lume: Golaniada continuă.

VALENTIN N. CRIHALA”.

Sursa: „Zig-zag”, 10 mai 1990, p. 1, 4.

[Vlad Mihăilă]