„Cu ce oare să asemuim REPUBLICA LIBERĂ DE NEOCOMUNISM din Piața Universității? Poate cu Împărăția Domnului? Care-spune Marcu-se asemănă cu un grăunte de muștar «când este semănat în pământ este cea mai mica dintre toate semințele de pe pământ, dar, după ce a fost semănat, crește și se face mai mare decât toate zarzavaturile, și face ramuri mari, așa că păsările cerului își pot face cuiburi la umbra lui» (4-31, 32).

Aici este Grădina Ghetsimani

De ce n-am asemui țara cu grădina Ghetsimani? Doar Domnul ne-a dăruit această pildă. De ce nu i-am asemui pe CEI DIN PIAȚA UNIVERSITĂȚII cu Isus? Doar Isus nu s-a temut de GOLANI niciodată, nu s-a temut că vreo murdărie i-ar putea sluți lumina. Și chiar dacă sufletul lor s-ar fi sterpezit de minciună, și cugetul ar fi fost întinat, Isus i-ar fi curățat, i-ar fi mântuit. CREDINȚA VOASTRĂ V-A MÂNTUIT – ar fi spus El. Poate a și spus-o, dar noi nu L-am auzit. Dar dacă ei sunt Isuși? Daca Ei ne spun nouă cu vorbele lui Isus RĂMÂNEȚI AICI ȘI VEGHEAȚI ÎMPREUNĂ CU MINE! (Matei, 26-38). ÎMPREUNĂ CU NOI! Dar urcenicii, noi ceilalți, presărați ca iarba prin Grădina Ghetsimani, noi ce facem la ceas de cutremurare? După ce El, Isus, se roagă și zice «Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești TU» (Matei, 26-39, Luca 22-42, Ioan 5-30), EL, Isus, EI, Isușii nostri din Piața Universității privesc către noi. Dar ucenicii dorm: «De ce-întreabă El îndurerat cum numai atoateștiutorul poate fi-un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine? Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul în adevăr este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă» (Luca, 20-40, 46). De trei ori i-a certat cu dragoste pe ucenicii Săi și de trei ori i-a găsit doborâți de somn. Oare de câte ori ne-au spus ei, însetații de libertate din Piața Universității, IUBIȚI PE VRĂJMAȘII VOSTRI, FACEȚI BINE CELOR CE VĂ URĂSC, BINECUVÂNTAȚI PE CEI CE VĂ BLESTEAMĂ, RUGAȚI-VĂ PENTRU CEI CE SE POARTĂ RĂU CU VOI (Luca, 6-27, 28) ? Dar lanțurile erau mai grele decât strigătul lor. NU DEZNĂDĂJDUIȚI, dar îndurerat. Somnul rațiunii noastre era prea obișnuit să nască monștrii. Inerția și lenea ucenicilor se transformaseră cu timpul, după 45 de ani, în adevărata lor natură. Va veni și ziua când EL, când EI, ducând la buze PAHARUL ACESTA vor spune ucenicilor: «Dormiți de acum și odihniți-vă. Iată că a venit ceasul ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoșilor. Sculați-vă, haidem să mergem. Iată că se apropie VÂNZĂTORUL!» (Matei, 26-45, 46).

Parabola orbilor

Ei, copiii și tinerii și bătrânii aflați în Piața Universității să fie ei oare întruchipările lui Isus? Mesia să vorbească prin gura lor? Cum am putea răspunde la o asemenea întrebare când solzii încă nu ne-au căzut de pe ochi și urechile ne sunt astupate și mintea întunecată? Va veni oare clipa când fiecare dintre noi aflându-se pe drumul Damascului, Domnul să se îndure și luându-i lumina ochilor să-i dea lumina adevărului? Știm doar că DRUMUL SPRE EUROPA NU ESTE DRUMUL DAMASCULUI. Dar mai departe, cum am putea știi unde se află adevărul: în GRĂDINA GHETSIMANI sau pe GOLGOTHA? În Piața Universității, în Piața Aviatorilor, în Piața Victoriei, pe dealul Mitropoliei? În care PIAȚĂ, pe ce STRADĂ, pe ce DEAL, sub ce STELE? Peste 48 sau peste 24 de ore va trebui să optăm. PENTRU CINE? PENTRU ISUS SAU PENTRU BARABA? «Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?»- așa ne întreba Învățătorul (Luca, 6-39). Când oare vom găsi izvorul acelei clipe de aur: Domnul ridică ochii spre cer suspinând, spuse: EFATA, adică «Deschide-te» (Toma, 11-41). Și atunci cel ce era orb a început să vadă, iar cel ce era surd a început să audă. Vom știi vreodată să deosebim adevărul de neghina minciunii? Când? Și la ce bun? Cine ne va ajuta să le spunem: «Lăsați-i! Sunt niște călăuze oarbe. Și când un orb călăuzește pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă!» (Matei,15-14).

Pe cruce.

Nu ne este îngăduit să uităm, căci NOI TOȚI  am fost acolo de față când orbii și surzii l-au răstignit pe Isus. Cine este acela care să poată spune fără a fi fulgerat că a uitat strigătul lui îndurerat: «Eloi, Eloi, lama sabactani» DUMNEZEUL MEU, DUMNEZEUL MEU PENTRU CE M-AI PĂRĂSIT? (Marcu, 15-34). De ce să fim noi aceia care umpând un burete cu oțet să-i dăm să bea? De ce din pricina noastră catapeteasma templului să se sfâșâie de sus până jos? De ce doar după ce EL își dă duhul să putem spune cu mare spaimă: «Cu adevărat Omul acesta este Fiul lui Dumnezeu!» (Marcu, 15-39; Matei, 27-55).

Chiar de-L vom înveli în pânză subțire de in și-L vom pune într-un mormânt prăvălind o piatră peste sălașul Lui, EL tot va învia pentru că AȘA STĂ SCRIS. Și arătându-ni-se ne va spune: «Cine va crede va fi mântuit, iar cine nu va crede va fi osândit!» (Iona, 3-18, 36). Căci EL este PIATRA DIN VÂRFUL UNGHIULUI.

Narcis Zărnescu”.

Sursa: „Oblio”, 15 mai 1990, p. 2.

[Cristian Dumitrescu]