„Victoria zdrobitoare a dlui Ion Iliescu în alegeri, pentru cei care au fost în stare să înțeleagă starea de lucruri de la noi, a fost previzibilă. Ceilalți doi candidați au fost, practic, figuranți. Dl. Ion Rațiu, chiar dacă se putea informa mai bine asupra realităților românești, a venit cu un program prea optimist, cu un scenariu în care ajutorul Occidentului era condiționat de alegerea domniei sale, ceea ce a iritat profund electoratul. În plus, a fost candidatul unui partid prost condus și prost orientat politic. A promis pielea ursului din pădure, n-a făcut nici un gest de generozitate majoră și dezinteresată, cum a făcut, de exemplu, Ion Țiriac. Dl. Radu Câmpeanu, detașându-se de Ion I. Brătianu, a renunțat, de fapt, la întreaga tradiție liberală. Trecutul său, repede dezvăluit, cu segmente confuze, incomode n-a reușit să-i înnobileze biografia, să-l facă mai convingător. Faptul că l-au votat, în majoritate, ungurii, ne-a lămurit, până la urmă, două lucruri. Primul – cei 3-4 milioane de semnatari ai Proclamației de la Timișoara (noi credem că au fost abia jumătate) se compun, cum vedeți efectiv, din minoritatea maghiară, la care se adaugă aderenții P.N.L., P.N.Ț.-c.d. și ai celorlalte partide semnatare. Al doilea – putem conchide, fără teama de a greși – în spatele acestei Proclamații au stat interese maghiare. Acesta este sensul preferinței ungurilor pentru dl. Radu Câmpeanu. O diversiune, menită să destabilizeze țara. Sperăm că liderul liberal va trage consecințele necesare.

Lipsa de unitate a mult prea multor partide (încercările de grupări au fost tardive) a făcut ca electoratul, buimăcit, să prefere F.S.N. care, indiferent cum s-ar interpreta evoluția sa, reprezenta continuitatea procesului revoluționar început la 21-22 Decembrie. Personalitatea dlui Ion Iliescu a atârnat greu, fiindcă, orice ar spune activiștii F.S.N., mai degrabă a făcut dl. Iliescu propagandă F.S.N. decât invers, cum ar fi fost normal. Mai mult decât atât, pe listele F.S.N. au fost propuse foarte multe personalități competente, cunoscute de oameni. Apoi, partidele au greșit când au impus, în C.P.U.N., la votarea Legii electorale, lista de candidaturi. Candidaturile individuale ar fi complicat, poate, procesul votării, dar ar fi dat mai multă șansă valorilor și competențelor să se impună.

Ca și altă dată, o bună parte din intelectualitatea română, și în special intelectualitatea creatoare, s-a dovedit incapabilă să se orienteze rapid, adecvat și să determine un curs firesc în relațiile sociale și politice. Mai mult, în loc să-și recunoască deschis incompetența, imaturitatea și ciudata lentoare, s-a socotit frustrată, dată oarecum la o parte. Edificatoare ni se pare situația unui foarte mare număr de tineri intelectuali care, în loc să fie fermentul unei largi mișcări de înnoire, s-a dispersat fie în zeci de ligi și organizații minore, fie s-a dăruit benevol, în umbra partidelor istorice (care nu le putea primi decât teoretic și potențial entuziasmul) și a zecilor partide de tot felul.

Prima falsă problemă invocată de intelectualitate a fost așa-zisa trădare a conducerii F.S.N., care, vezi Doamne!, a mințit poporul că va conduce țara până la alegeri, dar nu se va constitui într-o formațiune politică. Ținta principală a devenit dl. Ion Iliescu care, chipurile, ar fi rămas omul providențial al istoriei contemporane dacă nu crea F.S.N. ca mișcare politică și nu-și anunța participarea directă la alegeri. Dacă unii comentatori văd clar că Frontul Salvării Naționale, ca organ de conducere, a acoperit vidul de putere, și încă destul de bine, tot ei nu sunt în stare să înțeleagă simplu că, după neantizarea P.C.R., era nevoie să se realizeze o echivalență politică, o alternativă de un tip nou. Fiindcă nu se mai putea pune problema transformării P.C.R. în altfel de partid – socialist, democrat etc. – cu un alt nume, ca în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia sau R.D.G. A trebuit să treacă un timp până când s-a înțeles acest lucru, chiar și în cadrul F.S.N., a trebuit ca majoritatea foștilor membri ai P.C.R. (cei care nu-și găseau o vină în decăderea politică, socială și economică a țări) să se convingă asupra imposibilității de a opta pentru o variantă socialistă de alt tip. Se punea și problema ca la nivelul guvernului și a celorlalte organisme din stat să fie selectați tot tehnicienii care puteau asigura buna funcționare a mecanismelor sociale și păstrarea legalității.

A fost foarte ușor să fie criticată alegerea unuia sau altuia, mai greu erau de găsit alți oameni, cu alte orientări. Ei dacă ar fi fost, ar fi trebuit să fie impuși. În orice caz, F.S.N. nu putea fi acuzat convingător că și-a propus să salveze comunismul, dându-i o față umană, transformându-l în neocomunism. Dimpotrivă, crearea C.P.U.N. a fost primul mare gest suficient să se discearnă o dorință generoasă de colaborare democratică a tuturor tendințelor și orientărilor. Imaturitatea politică a multor intelectuali s-a dovedit atunci când, în loc să rămână în cadrul jumătății parlamentare F.S.N.-iste, s-au declarat independenți. Și așa, la alegeri, au pierdut. Dacă intenționau să fie de folos țării, trebuiau să înțeleagă care e forța politică în stare să-i propulseze în organele de decizie, ba chiar să influențeze această forță, orientând-o în sensul dorit de el.

Începând de aici, intrăm în plină aberație. Așadar, mulți scriitori și publiciști, tineri și vârstnici, s-au trezit învinuind poporul român de ignoranță, de spirit gregar, de conservatorism. Ba cineva a scris negru pe alb că abia acum se văd roadele educației ceaușiste, că abia acum s-a activat «omul nou». Ruperea de popor ține să se mărească. Cu alte cuvinte, imaturul popor român e vinovat că F.S.N. a câștigat alegerile și că dl. Ion Iliescu e președintele țării! Dar cine este de vină că poporul român este cum este? Intelectualii români nu-și recunosc nici o vină? Nu ei au fost educatori, învățători, profesori, ingineri, medici, ziariști, scriitori? Care sunt faptele lor de împotrivire la dictatură? Oare pretinsa ignoranță a poporului român nu e chiar  «opera» intelectualității? Și-apoi, ce șansă întrevăd acești critici vehemenți depărtându-se cu fiecare zi de propriul lor popor? Ce fel de democrație vor? Și pentru cine?

Și cum a găsit de cuviință intelectualitatea română să «protesteze»? Prin ineficienta Proclamație de la Timișoara (abilă diversiune, cum am văzut, a altora)? Prin repetarea până la oboseală, în presă, a invectivei la adresa prostiei românești? Și prin urcarea în balconul Universității, alături de indivizi obscuri sau cu un trecut dubios, alături de foști legionari, delincvenți recidiviști și informatori ai securității? N-ar trebui oare să resimțim cu durere că alegerile de la 20 mai sunt un sever blam dat tocmai incompetenței și lipsei de realism ale intelectualilor români?

Copilul mort care s-a născut, inventat cu subtilitate de romancierul Ștefan Agopian, este tocmai copilul ineficienței gândirii politice, al inadecvatei așezări a intelectualului român în plenul vieții. Așa cum n-am văzut o mare literatură care să se opună dictaturii (ei, da, n-am avut nici un Soljenițîn, nici un Havel!), nu avem nici acum prea mulți intelectuali care, înțelegând cu exactitate realitatea, să se angajeze în opera de făurire a unei țări noi. Am rămas cârcotași, provinciali incurabili. Criticându-i pe cei care și-au asumat riscul, ba chiar și-au câștigat și dreptul de a risca prin votul popular.

C. D. Duică”.

Sursa: „Dimineața”, 15 iunie 1990, p. 2.

[Vlad Mihăilă]