„Nu este vorba, evident, de o democrație reală, autentică. Așa ceva n-a mai existat în România de pe vremea monarhiei. Este vorba exclusiv de o anumită imagine a democrației. Imagine pe care politologii, publiciștii și oamenii de stat ai Lumii Libere au convenit s-o califice, de aproape un secol, ca având calitatea, sau cel puțin aspectul, de democrație.

O asemenea imagine convențională s-a străduit domnul Președinte-azi-ales Ion Iliescu – ca și, pe un ton minor, domnul prim-ministru al guvernului, Pedro – s-o transmită lumii libere, ca pe imaginea pe care se străduiește s-o înfiripe, încă sfios, dar cu nestrămutată hotărâre, într-o țară mânuită de către un partid, din care făcea parte, la antipodul democrației. Și anume, de cultul totalitar al personalității de familie.

Pentru a contribui la făurirea și, poate, la statornicirea acestei imagini pe meleagurile țării noastre, domnul Președinte Ion Iliescu își va fi călcat de multe ori pe suflet. Pentru a-și atinge acest obiectiv, domnia-sa și-a arborat, la televizor, surâsul larg al comunismului cu față umană; a tolerat, cu aparentă serenitate impasibilă, atacurile din ce în ce mai ascuțite ale unei prese lăsate relativ libere – cel puțin între zidurile principalelor orașe ale țării. A tolerat și unele critici acidulate în C.P.U.N., deși avea secretul de a dezlănțui «aplauze furtunoase și îndelung repetate». Și, după o penibilă și involuntară scăpare verbală calificativă, a tolerat, vreme de șapte săptămâni, toate fanteziile libere ale țarcului golanilor, pământ sustras de-a pururi comunismului și adepților lui.

Avea nevoie, evident, de un asemenea climat, străjuit de formule și de acțiuni măsurate cu îndemânare. Pentru a obține unele avantaje, de credibilitate și de toleranță, dacă nu și de simpatie și de ordine economică, pentru domnia sa și pentru țara pe care cu onoare o duce unde o duce.

Și, evident, pentru menținerea unui climat electoral minimal.

Acum, după șase luni de iluzii și de fantezie, totul s-a dat pe față.

Începând cu arama.

Repetând – lucru îngrijorător pentru silueta temperamentală a Președintelui unui stat, trebuie s-o recunoaștem – neașteptata intemperanță verbală căreia i s-a lăsat pradă de pe fotoliul de Președinte al C.P.U.N., la sfârșitul lunii aprilie 1990 – când cu golanii – domnul Președinte Ion Iliescu a ales probabil cel mai nepotrivit moment politic național și internațional pentru a dispune lichidarea prin forță armată a țarcului golanilor din Piața Universității.

În conjunctura politică internă în care, prin deschiderea marilor puteri, până de curând, și aparent, ireversibil ostile, încep să se apropie, în cadrul unui dialog deschis, în care principalii interlocutori, pipăindu-și mușchii și apreciind și pe cei ai adversarilor, se pregătesc să-ți facă, reciproc, concesii majore pe altarul păcii și al democrației capitaliste, proiectate, în sfârșit, la nivel mondial.

Tocmai în acest moment atât de gingaș, o măsură intempestivă a domnului Președinte-ales – și încă nevalidat, Ion Iliescu – riscă să ucidă în față democrația în țara în care, […] un șef de stat român de pe vremea lui Gheorghe Bibescu. Aproximativ de aceleași forțe oculte.

Într-adevăr, ce înseamnă democrație?

Înseamnă, primordial, libertatea dialogului, pe toate planurile. Pe plan politic, între conducători și conduși, între guvernul care conduce și condușii reprezentanți prin partidele de opoziție. Pe plan cultural, între toate inteligențele, între toate elitele intelectuale ale unei țări, fără opreliști, fără privilegii de orice fel. Pe plan economic, între producători și consumatori, între muncă și inteligența managerială – până acum inexistentă în România.

Fără să aibă cea mai mică încredere în virtuțile dialogului – deși, până în ziua de astăzi, domnia sa fusese principalul beneficiar al acestui element esențial al democrației -, domnul Președinte-ales n-a pregetat, printr-o simplă semnătura, să reintroducă în viața publică românească sinistrul argumentum baculinum. Întâi sub forma cătușelor. Peste 24 de ore, sub forma bâtei.

Poate fără să-și dea seama, acționând – putem crede orice – ab irato, domnul Președinte Ion Iliescu, în zilele de sinistru-memorie de 13 și 14 iunie 1990, a răsturnat, dintr-un simplu ghiont, tot firavul edificiu al pseudo-legalității democratice pe care se străduise sa-l înfiripeze de luni de zile, și al cărui principal beneficiar fusese.

Odată cu șansele instaurării democrației în România, s-au risipit, printr-o simplă mișcare de șah necugetată, toate garanțiile viitoarei Constituții și însuși edificiul parlamentului bicameral, ales în condiții cunoscute.

Un întreg complex de ilegalități și de acțiuni certate cu politica și cu civilizația secolului nostru a fost consecința penibilă a politicii de forță instaurate de domnul Președinte încă interimar Ion Iliescu în țara care-i făcuse cinstea să-l aleagă în fruntea ei.

Un Parlament încă invalidat – prin urmare, încă nelegal constituit – n-a mai avut răgazul să-l confirme în mod legal pe Președintele ales și rămas, deocamdată, interimar. Nici să fie consultat într-o măsură politică de o gravitate extremă; măsură care, sfidând legile umanității și ale democrației, revine, dintr-un salt, la procedeele regimului în atmosfera viciată în care și-a făcut educația politică totalitară domnul Președinte-ales Ion Iliescu.

Nu i-a rămas nici măcar un singur procedeu nedemocratic, de la arestările abuzive la bruscarea cetățenilor aflați în sfânta grevă a foamei; de la ignorarea opiniei publice și sfidarea instituției parlamentare până la ațâțarea celor mai respingătoare instincte ale urii și luptei de clasă, nefolosit în panoplia măsurilor ilegale dezlănțuite în lanț, cu inimă ușoară.

Prin această panoplie de măsuri a fost destabilizată în cel mai înalt grad perspectiva instaurării, în sfârșit, a democrației în România.

Reacțiile au și început să se producă. Tot în lanț.

Ce spune opinia publică mondială, astfel agresată pe neașteptate?

Ce spune eroicul tineret român revoluționar, care nu s-a culcat pe laurii victoriei obținute în acele zile de entuziasm patriotic?

Ce va spune Marea Mută?

Cine și-a asumat sinistra sarcină de a face societatea românească să retrogradeze pe neașteptate în plină preistorie?

Cine asmute la ură și la lupta de clasă?

Istoria o știe!

Numele făptașilor s-a înscris pe răbojul nefericitei istorii a poporului român, în veacul urii.

DAN A. LĂZĂRESCU”.

Sursa: „Liberalul”, 29 iunie – 5 iulie 1990, p. 2.

[Alexandru Cîță]