„ȚIN minte că, la sfârșitul lunii ianuarie, când am părăsit Consiliul Frontului, un înalt personaj al acestuia mi-a spus pe un ton nelipsit de o anume tristețe filosofică: «Întotdeauna vine un moment în care intelectualii părăsesc revoluția». «Intelectualul presupun că sunt eu – țin minte că am răspuns uluită –, dar cine este revoluția?».
Această întrebare, pe care pe care și-a pus-o probabil și alții înaintea mea, după cum și-au pus-o foarte mulți de atunci încoace, desparte acum țara în tabere cutremurate de pasiune care îi dau răspunsuri diametral opuse. Pentru unii, Revoluția este mitingul continuu din Piața Universității, pentru ceilalți, Revoluția sunt cei ce se pregătesc să îl împrăștie. La drept vorbind, nu altfel stăteau lucrurile cu un an în urmă în Piața Tienanmen sau în alte piețe ale lumii.
Între cele două tabere dialogul se dovedește imposibil nu numai pentru că pozițiile lor par ireconciliabile, ci și pentru că vorbele prin care aceste poziții se exprimă sunt aceleași. După ce ani de zile marile cuvinte fuseseră golite de conținut, acum ele sunt umplute cu substanțe atât de diferite, încât aceleași noțiuni pot semnifica, în funcție de cel ce le rostește cu totul și cu totul altceva. Neprevenit, un locuitor al altei planete ar rămâne cu siguranță siderat în fața tensiunii care se poate naște din confruntarea unor discuții aproape identice. În mod evident, numai unul dintre ele este adevărat, dar cum să descopere bietul marțian cine pe cine îngână. În țările din jur, partidul comunist s-a împuținat, s-a reorganizat, s-a restructurat, și-a recunoscut greșelile, a participat în alegeri și le-a pierdut; la noi, a dispărut fără urmă. Dar cuvintele sunt făcute să ascundă gândurile, nu să le schimbe. Toți alegătorii vor vota la 20 mai pentru revoluție, dar câți dintre ei vor reuși să ghicească, între recipientele ambalate la fel, pe cel care o conține? Câți dintre ei vor bănui că ea nu se află poate în nici unul, pentru simplul motiv că țâșnește încă și se risipește altruistă, neîmbuteliată, în Piața Universității?
Potrivit celei mai simple aritmetici, dacă mulțimile – care de o aproape o lună sunt seară de seară acolo, adunate în cel mai lung miting al istoriei – ar fi împărțite la 251, ar rezulta un număr mult mai mare de partide decât cele care au fost sau vor fi reprezentate în parlament. Dar mulțimile nu se află acolo pentru a se împărți și pentru a lupta pentru putere, ci pentru a se uni și solidariza împotriva ei. Deosebirea și semnul distinctiv dintre cei din Piața Universității și ceilalți este tocmai poziția față de această monstruoasă miză; în timp ce unii nu numai că au puterea, dar în mod evident nu vor să o mai împartă vreodată cu cineva, ceilalți nu numai că nu o au, dar nici nu și-o doresc. Aceștia din urmă – Doamne, tu ai promis că vor fi cei dintâi! – au ales odată pentru totdeauna între putere și libertate, și alegerea lor nu se schimbă în funcție de anotimpurile anului sau ale istoriei. În mai, ca și în decembrie, aceiași și în același loc, ei se încăpățânează să lupte pentru aceleași idei, cu aceeași dezinteresare și poate chiar cu aceleași riscuri. Ei nu vor și nu cer nimic pentru ei înșiși, nici măcar libertatea pe care n-a trebuit să le-o dea cineva, pentru că ei sunt cei care au dat-o tuturor; ei există ca o exaltantă demonstrație morală a faptului că răul nu poate învinge pe pământ atâta timp cât nu reușește să învingă masochismul celor buni.
La întrebarea «Cine este revoluția?» răspunsul nu se construiește din cuvinte, ci din sacrificii. Revoluția sunt cei care o continuă”.
Sursa: „România literară”, 17 mai 1990, p. 5.
[Serghei Pricopiuc]
