„Articol apărut în «LE MONDE» sub semnătura lui Alain Fralon –
Au venit, au ucis demonstrația și au plecat. Miile de mineri care au invada Bucureștiul joi în zori au părăsit capitala română în după-amiaza zilei de 15 iunie, după o ultimă expediție în cartierul de țigani și după un ultim atac cu bâte împotriva unei echipe a televiziunii americane, lăsând în urmă un oraș șocat.
Imaginați-vă acești oameni, îmbrăcați adesea în zdrențe, murdari, cu ochii adânciți de oboseală și de excitare, ridicând bâtele, cozile târnăcoapelor, sau ranga de plumb deîndată ce prin fața lor trecea cineva care nu le era pe plac, pentru a înțelege prin ce au trecut bucureștenii in timpul celor două zile. Pentru a înțelege de asemenea, care trebuie să fie viața acestor mineri, de unde poate proveni atâta ură, o astfel de atitudine bestială. Pentru a înțelege, la sfârșit, responsabilitatea cumplită a celor care timp de luni de zile l-au instigat și hrănit cu false informații asupra a ceea ce se întâmplă la București, înainte de a-i asmuți împotriva orașului cerându-le chiar explicit să facă ordine.
Ceea ce au și făcut. Ei singuri. Înfricoșată, dezorganizată, poliția română a jucat rolul de factotum al minerilor, încercând adesea, trebuie să recunoaștem, să ușureze viața victimelor minerilor. Cum a fost cazul unui student care s-a refugiat din fața bâtelor într-o mașină a poliției și pe care polițiștii l-au sfătuit să fugă și să se ascundă la el acasă «până când pleacă minerii».
Este dificil, aproape imposibil să stai de vorbă cu minerii. Mulți ziariști, operatori, fotografi au fost admonestați de îndată ce păreau doar că vor să ia un interviu, să filmeze sau să fotografieze.
Iată totuși câteva frânturi de fraze: «Rațiu și Câmpeanu să plece din țară!», «Noi am suferit cel mai mult. Aici, la București, studenții nu știu ce înseamnă să mănânci un colț de pâine și o bucată de salam pe zi, ani de-a rândul», «Vom reveni când va mai fi nevoie», «Cu atât mai bine dacă străinii vor părăsi România. Noi, românii, putem face totul». Șeful lor, care ar putea vorbi, explica, tace cu bună știință. «Verboten», spune unui fotograf care vrea să filmeze «arestarea», în fața hotelului Intercontinental, a unei femei în jur de 50 de ani, care plânge, târâtă de mineri într-un loc mai pustiu.
Cum să faci bilanțul celor două zile? Dacă sute de răniți sunt la spital – unii în stare foarte gravă, cum este cazul lui Marian Munteanu, liderul studenților – mulți au preferat să se îngrijească acasă. Fără îndoială, Piața Universității este acum «curățată» și pentru prima dată după aproape două luni ea a rămas liberă în timpul nopții de vineri spre sâmbătă. Minerii s-au îngrijit să sape pământul, să poată crește din nou iarbă pe peluze. În schimb sediile partidelor politice de opoziție sunt devastate, ca și celor a mai multor ziare și a unor facultăți.
Trebuie să ne întrebăm cum va funcționa de acum înainte «democrația» de care tuturor oponenților le este teamă, ca în zilele cele mai grele ale dictaturii.
Dacă într-o bună zi această opoziție va câștiga alegerile, minerii nu vor reveni oare, asigurați de forța și de puterea lor? Cum pot fi reconciliați cei care au fost arestați, loviți, umiliți cu cei care au aplaudat – și au fost mulți din această categorie – văzând aceste arestări, mergând chiar până la a-i felicita pe mineri?
În aceste condiții conferința de presă pe care a dat-o Petre Roman după-amiază a părut de-a dreptul suprarealistă. După ce a sfătuit presa internațională să dea dovadă de mai mult «profesionalism», primul ministru a explicat că minerii au venit spontan; potrivit afirmației sale «ei și-au arogat în unele locuri prerogative care erau de domeniul ordinii publice», dar autoritățile «au reușit în general să îi împiedice în aceste acțiuni». La întrebarea «Cine controlează țara?», primul ministru a răspuns cu zâmbetul pe buze că procesul democratizării în România se desfășoară în mod favorabil.
Cine controlează România? Întrebarea este totuși îndreptățită și mulți observatori străini se întreabă dacă nu există în prezent un vid de putere și dacă, în pofida victoriei sale masive în alegerile recente, președintele Ion Iliescu reușește cu adevărat să fie un arbitru între diferitele tendințe din jurul său.
Cui îi folosesc evenimentele din ultimele zile – de la «lovitura de stat fascistă» din 13 și 14 iunie la demonstrația de forță a minerilor dacă nu adepților liniei dure, îngrijorați de deschiderea politică și economică susținută de unii, care privesc acum cu satisfacție cum democrația este îngropată și țările occidentale încep să rupă relațiile cu Româniaˮ.
Sursa: „Dreptatea”, 26 iunie 1990, p. 4.
[Vlad Dan Ardelean]