„Iau cunoștință cu oroare și indignare de represiunea sălbatică și sângeroasă de la București, de sutele de răniți, de devastarea sediilor partidelor politice de opoziție și ale Universității, atacarea oamenilor politici și a președintelui Ligii Studenților Marian Munteanu, devastarea redacțiilor ziarelor și revistelor independente și de opoziție, atentatul grav la libertatea presei prin așa zisul refuz al tipografilor de a mai tipări «România liberă» și «Dreptatea», săptămânalul «22» și «Baricada». Stalinismul încetase deci în forță în România, Ceaușescu este mort dar ceaușismul după cum vedem reînvie și încă în formele sale cele mai brutale, mai barbare. Oricât de pasionat de studii și de cercetări personale ai fi, este cu neputință să rămâi indiferent ca cetățean și ca om de cultură român în fața acestor atrocități. Am privit la posturi străine de televiziune scene de groază, victime bestial maltratate de siniștri oameni ai cavernelor, de așa-zișii mineri, devastări și distrugeri cumplite. În București sunt foarte mulți muncitori. De ce guvernul n-a făcut apel la ei și a trebuit să aducă bătăuși abrutizați tocmai de pe Valea Jiului? Este un indiciu că adevărații muncitori nu se lasă antrenați în acțiuni de represiune politică și nici armata și nici poliția (acuzată chiar de lipsă de profesionalism, adică de brutalitate și de violență) împotriva opoziției, pe când în acest spirit au fost dispuse de altfel noile forțe speciale a căror înființare a fost anunțată în cel mai pur spirit totalitar stalinist, a reapărut și vechiul vocabular stalinist democrație populară, legionar, vigilență etc. etc. Domnul Iliescu se înșeală însă în mod clar când crede că istoria poate fi întoarsă din drum. Peste tot în lume comunismul este în declin și în plină descompunere. Crede domnia sa că va putea salva România devenite o Albania? Chiar și țările zise frățești au protestat, unele dintre ele energic împotriva atrocităților din România. Se înșeală domnul Iliescu și a doua oară când crede că opoziția română, conștiința democratică română, care crede  sincer în libertate și în drepturile omului va fi înfrânată și va capitula și va fi redusă la tăcere. Tineretul, studențimea, cea mai mare parte din intelectualitatea țării este ireductibil și definitv anticomunistă, iar ultimele evenimente nu au făcut decât să radicalizeze această stare de spirit. Mă gândesc la prietenii mei din București care au trebuit să îndure, total dezarmați, atacuri huliganice, într-adevăr fasciste, dezlănțuite. Mă gândesc la Paul Lăzăescu, directorul ziarului «Dreptatea», oficiosul PNȚ-cd, la redactorii publicațiilor «Amfiteatru» și «Cuvântul», Ion Buducă și Dan Pavel, la Dan Ciachir, la revista «22» a Grupului pentru Dialog Social, puternic devastată și somată să fie evacuată și mă gândesc mai presus de orice la condiția actuală a Uniunii Scriitorilor. Ea nu poate rămâne pasivă în fața tuturor atrocităților și atentatelor împotriva libertății cuvântului, dacă nu a făcut-o până acum. Ministerul Învățământului și Ministerul Culturii au protestat, pot să rămână scriitorii mai prejos? Uniunea Scriitorilor trebuie să fie în primele rânduri ale luptei pentru democrație și libertate a spiritului împotriva cenzurii și a oricărei forme de opresiune. Este o datorie de onoare și de conștiință. Nu i se va ierta niciodată tăcerea și pasivitatea în aceste momente grave pentru întreaga societate, cultură și literatură română.

Munchen, 27 iunie 1990

Adrian Marino”.

Sursa: „Dreptatea”, 28 iunie 1990, p. 4.