„Evenimentele din prima jumătate a acestui an au evidențiat prezența, pe eșichierul politic al României, a fenomenului «mineresc».

Acțiunea periodic repetată în momentele în care, «conducerea» își simte clătinată puterea la care s-a instalat la 22 decembrie 1989, cu caracter demonstrativ în primele două rânduri și deosebit de brutal în 14-15 iunie a.c., utilizarea ilegală a unor forțe civile pentru distrugerea sediilor partidelor și ziarelor de opoziție, a Universității și Institutului de arhitectură, molestarea studenților și intelectualilor, pogromul împotriva țiganilor, iată punctul de trecere de la «democrația originală» la «democrația populară».

Întrucât s-a invocat, de ce oare atât de des, faptul că violența iscă violență, există posibilitatea de a lega cele două fenomene între ele, atât prin consecințe cât și prin cauze. Parazitarea acțiunilor anticomuniste pașnice prin introducerea unor elemente provocatoare, organizate, disciplinate și competente, apoi reprimarea prin alte elemente, la fel de organizate, disciplinate și competente, a opoziției, arată cum – din decembrie și până în prezent – singurul mecanism este măcinarea psihologică a opozanților, care s-au manifestat, se manifestă și își propun să o facă și în continuare fără ură, fără violență. Mecanismul funcționează atât de bine încât singurul rezultat previzibil este că toată România va ajunge să îl înțeleagă, întrebarea care se poate pune fiind legată doar de cine îl provoacă.

În toată această politică, violentă și murdară, a ajuns să fie implicată și dezavuată o categorie muncitorească ce a avut foarte mult de suferit de pe urma comunismului, oameni care, luați atât ca grup cât și individual, sunt curajoși, bravi, de valoare prin însăși munca aspră pe care o prestează; sunt acel grup care în 1977, au ținut timp de trei zile în mână Valea Jiului trezind în poporul român speranța căderii dictaturii ceaușiste și care sunt până într-atât disprețuiți de actuala conducere încât îi transformă în unelte de bătălie și de intimidare a capitalei României.

Cum s-a ajuns la această situație?

Schița scenariului o găsim încă în anii de început ai instaurării comunismului în România. Cei mai în vârstă își amintesc desigur de vizita lui Gheorghiu-Dej în Valea Jiului în 1945, urmarea acesteia fiind majorarea lefurilor minerilor, o aprovizionare mai bună pentru ei, propaganda în jurul lor și apoi utilizarea unora dintre ei, ca și a altor categorii de muncitori, drept detașamente pentru putere.

O schemă asemănătoare a utilizat și Ceaușescu în 1977, de data aceasta, potrivit «condițiilor concrete» fiind decapitată incipienta organizare sindicală a minerilor și extinsă stricta lor supraveghere ajungând până la locurile lor de muncă, în abataje. Valea Jiului a ajuns zona cea mai supravegheată a țării, iar localnicii cunosc starea de spirit pe care a trăit-o până în prezent. Constatăm acest specific pe fondul acțiunii generale de intimidare a poporului român, a întreținerii intenționate a unei înapoieri culturale și informaționale și trecem la «realizările» de după 22 decembrie 1989.

În Valea Jiului nu a avut loc nici un fel de revoltă populară, cum au fost la Timișoara, București, Sibiu, Cluj și în alte părți. Revoluția a fost privită la televizor iar căderea lui Ceaușescu a fost receptată ca o schimbare reală. F.S.N., conducerea de stat instaurată la 22 decembrie 1098, a venit către minerii din Valea Jiului cu ceva foarte concret și palpabil: mărirea salariilor cu 100% și alte sporuri de 25% – ajungându-se ca un miner calificat să fie plătit de trei ori mai bine decât un profesor universitar, iar un muncitor la lămpărie să primească leafa unui director de întreprindere. Asta în condițiile în care au fost reduse săptămâna de lucru și cifra de plan. O mare parte a «ajutoarelor» a fost îndreptată către ei, fiind îmbunătățită aprovizionarea, care este, acum, ceva mai bună decât în restul țării și cu mult mai bună ca în București.

Vechea structură organizatorică de conducere și sindicală s-a păstrat, cu mici excepții, funcționând ca și înainte.

Singurele ziare «acceptate» în Valea Jiului sunt cele ale F.S.N. și, sporadic, «România liberă», iar Televiziunea Română poate să fie liniștită: este concurată doar de «antenele parabolice» (sexi, filme violente de duzină și desene animate) un abonament lunar ridicându-se la 900 de lei.

Pe acest fundal economic, social și cultural ne cam putem da seama că orice discuție serioasă privitoare la perspectiva țării este barată din fașă, iar opoziția supraviețuiește doar la centru, adică la Petroșani, ca o fațadă pentru cei care, eventual, se interesează de existența ei.

Muncitorii din România, în general, și minerii deci, au fost și sunt amenințați prin propaganda F.S.N. că dacă ar veni liberalii la putere sau dacă ar fi schimbat «președintele ales», privatizarea le-ar amputa drepturile materiale oferite, i-ar face șomeri, ar urma inflația. Păstrarea structurilor economice și politice comuniste este privită ca un bine, iar orice schimbare ca un lucru rău. De aici și priza lozincilor referitoare la «stabilitate» și «normalizare». De aici și optica, pe care și-au însușit-o unii ca urmare a propagandei urii promovate de mass-media F.S.N., de a trata pe liderii politici ai opoziției drept dușmani personali.

«Ca la un semn» au pornit din Valea Jiului 5 000 de mineri, fără a se răspunde, la Uricani și Lupeni, în totalitate la chemarea adresată oamenilor «conștienți și responsabili». Potrivit declarațiilor oficiale, în București au acționat circa 15 000. Lăsăm comisiei de anchetă parlamentare grija de a constata cine a completat cifra.

Sarcina de a depista pe cei care de jumătate de an încoace deturnează prin violență toate manifestările pașnice anticomuniste revine organelor de stat. Pentru aceasta există legea și există organisme care să o aplice. Nici un fel de justificare nu acoperă lipsa de decizie și este în primul rând în interesul acestor organisme de stat să acționeze în așa fel încât să fie credibile prin competență, autoritate și democratism.

Minerii sunt oameni cinstiți. Însăși munca lor grea și periculoasă îi face să fie așa. Valea Jiului este în Ardeal și chiar dacă despre ardeleni se spue că gândesc mai lent, ei, când o fac, o fac bine! Nu știu ce li s-o fi spus în lungile ore de mers cu trenul către București. Dar știu că au avut la ce gândi la întoarcere. Noroc bun!

Corneliu OLARU”.

Sursa: „Viitorul”, 22 iunie 1990, p. 1, 4.

[Vlad Mihăilă]