„Joi 3 mai 1990, la ora 20 mulți oameni stau cuminți la rândul cu buletinul în mână. Nu ca să-și ia rația de zahăr și ulei, ci ca să contribuie la rația noastră de libertate. În Piața Universității se strâng semnături pentru «Proclamația de la Timișoara». Am întrebat pe câțiva dintre ei: 1. De ce aderă la Proclamație? 2. I-a obligat cineva să semneze (așa cum sugerează TVR?) 3. De ce semnează abia acum? Iată câteva răspunsuri:
Tudora Cocoș, muncitoare și Maria Mihalcea, pensionară: «Nu mai vrem comunism, vrem să trăim omenește».
Marian Ciungu, muncitor la «Turbomecanica», împreună cu câțiva colegi: «Jos comunismul!» «Fostul nostru director, dat jos de muncitori în decembrie, lucrează acum în centrală, iar fosta secretară de partid, Petre, candidează pentru F.S.N. Zoin Vasile, cel mai mare bișnițar din fabrică, este acum în C.P.U.N. Nu ca să se roteze [corect: „rotească”] tot ei în funcții am luptat noi în decembrie».
I. Dobrescu, medic: «Consider Proclamația de la Timișoara rezultatul firesc al Revoluției. Nu m-a plătit nimeni ca să ader la ea».
Romeo Neagu, student: «Până acum nu m-am înscris în nici un partid, dar mă înscriu pe listele de adeziuni pentru Proclamație fiindcă ea cuprinde idealurile celor care au murit».
Elena Stoescu, cercetător la «Institutul de Matematică al Academiei»: «Am mai semnat acum o lună pe o foaie volantă, în pasajul Universității, dar fără să trec numărul de buletin. Vreau acum să semnez din nou, ca să fiu sigură că numele meu ajunge unde trebuie. Am aderat la Proclamație din prima clipă și voi milita pentru ea, căci este singura modalitate de purificare a societății noastre de sistemul comunist și cei care l-au slujit cu credință».
Dan Zaharia, lăcătuș mecanic la Întreprinderea de Avioane: «Ader în special la punctul 8. Am hotărât-o singur după o îndelungată perioadă de gândire. Inițial am fost în încurcătură, n-am distins binele de rău».
Silviu Cioceanu, inginer. «Sunt de acord cu ideile cuprinse în Proclamație, nu sunt de acord cu continuarea regimului comunist cu altă față. Nu m-a obligat nimeni să semnez, poate doar conștiința mea».
GILDA LAZĂR”.
Sursa: „Dreptatea”, 5 mai 1990, p. 1.
[Vlad Mihăilă]
