„Cineva m-a întrebat zilele trecute: de ce mă amestec? Ce caut printre demonstranți. De ce nu stau acasă? În fond zicea celălalt, am obținut tot ce am dorit. Poți să scrii tot ce crezi de cuviință, chiar să critici guvernul, călătorești în stăinătate… Un răspuns ar fi: mă simt amenințat. Toate astea vor dura foarte puțin dacă vigilența cuiva, a noastră scade. O democrație cu tradiție-de exemplu engleză sau americană- s-ar prăbuși în câteva zile dacă societatea civilă nu ar veghea. Despre fragila schiță de democrație postrevoluționară ce să mai vorbim? Unii din cei ce au trăit revoluția și și-au dorit-o, reduc revendicările celor din stradă la propriile lor dorințe și revendicări: prestigiu social, cărți publicate, privilegii care să li se acorde exclusiv. Sunt oameni fără un instinct social autentic. Avem un regim care este dispus să asigure intelectualității  tehnice și umaniste anumite avantaje.  În schimb regimul obține de la intelectuali mult mai mult: cunoștințe fără de care nimeni nu poate scoate țara din dezastru și credibilitatea de care are nevoie.

Acest pact deja destui l-au încheiat cu puterea. Numai că aceste drepturi, guvernul le privește ca pe niște favoruri acodate de nomenclatură. De ce? Pentru a-și lărgi baza socială, îngustată la aproape nimic de fosta dictatură. Nomenclatura speră ca în complicitate cu o parte dintre intelectuali, să deturneze revoluția și să le ofere în schimb un simulacru de demonstrație. Nomenclatura are nevoie de aceasta pentru a supraviețui.

Toate «deschiderile» politice din țările est-europene au început astfel. U.R.S.S., Polonia și Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968, U.R.S.S. după 1985… Aparatul de partid constatând falimentul ideologic, economic și social a încercat să-și aproprie intelectualii. A slăbit strânsoarea cenzurii, a lăsat o parte a oamenilor învățați să circule în stăinătate, a luat unele măsuri de liberalizare economică, a golit închisorile. După o vreme aceste reforme au înghețat ca o amintire palidă a unei speranțe. Trăsătura esențială a oricărui regim totalitar este: dacă schimbi un element, tot eșafodajul se prăbușește. Sistemul este impermeabil la reforme. Nomenclatura știe acest lucru. Și se minte singură crezând că în România va putea să organizeze o democrație în care ea să mai joace un rol. De aceea este împotriva democrației. Astfel, mai multe tentative de schimbare a regimului comunist au fost avortate. Limita dincolo de care aparatul nu a trecut a fost: chiar democrația. Adică dreptul oamenilor de a decide pentru ei înșiși. Dreptul care nu poate fi garantat decât de existența unei societăți civile. Or, regimul comunist este o administrație care ține totul sub control, chiar și cele mai mici amănunte.

Logica vieții politice românești ne arată până unde merg «îngăduința», «toleranța», «concesiile» grupului de la vârf. Întrebat la Paris dacă în România este democrație, prim-ministrul a răspuns mirat: «Da, îi lăsăm să spună tot ce vor». Observăm acest superior îi lăsăm și nu au decât să spună orice, nu ne pasă! De ce nu-i pasă guvernului de poporul pe care îl guvernează?! Nu este un secret pentru nimeni. Guvernul, sub aparența lui slăbiciune este tare. Are sub control un uriaș aparat administrativ (deci sute de mii de clienți), fabricile îi aparțin (cu tot cu muncitori), resurse materiale și financiare îi aparțin. El însuși – guvernul – nefiind controlat de nimeni și nimic. Așa că își poate permite – conform unei strategii a birocrației mai suple ca altădată (învață uneori din lecțiile istoriei!) – să lase să răsufle cîteva ziare mai îndrăznețe (afirmând totuși că scriu murdării), să lase un mic comerț particular, o mică proprietate rurală etc. În fond, toate aceste măsuri sunt menite să asigure doar supraviețuirea acestei birocrații deasupra societății românești; și nu țintesc deloc realizarea unei democrații în România. Guvernul are grijă să limiteze procesul de reforme la minimum cu intenția de a păstra frânele de comandă în propriile sale mâini. Deci puterea economică financiară, socială, ideologică și politică. Birocrația știe că schimbări radicale, trecerea la o economie de piață, desființarea monopolului comerțului exterior, împroprietărirea țăranilor, ar duce la propriul lor sfârșit. Și mă îndoiesc că nomenclatura își va semna sentința propriei sale condamnări la moarte.

Acest ocol de argumente vrea să arate de ce mă simt amenințat și de ce mă aflu în stradă printre manifestanți. Consider că revoluția nu s-a încheiat chiar dacă revendicările mele, formulate în anii din urmă, s-au realizat. Nu doresc să aparțin în nici un fel clasei suprapuse. Cred ca un intelectual se identifică în bună măsură cu libertatea sa. Care în plan social și politic este libertatea de a critica, de a avea propriul punct de vedere, «de a nu adera la nimic» după o formulă panaitistratiană. De a adera de fapt numai la propria ta conștiință. Intelectualul autentic se află întotdeauna în opoziție, o opoziție organică, identică numai cu ea însăși.

Desigur, orice revoluție se termină cu un compromis. Acest compromis însă nu înseamnă să-ți împrumuți conștiința și cunoștințele nici măcar pe termen limitat. Și niciodată puterii. Fiecare are desigur «revoluția» lui personală, conflictul lui cu Dumnezeu, cu propriul destin, cu propriul sentiment de zădărnicie – cel mai nimicitor din toate. Cred că această revoluție ar trebui să ne scoată din amorțire. Cred că revoluția ne-a oferit tuturor o existența de după moarte. Iar spiritul acestei revoluții îl regăsim în întregime în aceste zile și nopți în Piața Universității. Ca intelectual, locul meu este acolo, printre oamenii care cred că mai au pentru ce să lupte.

STELIAN TĂNASE”.

Sursa: „22”, 4 mai 1990, p. 1.

[Francesca Savu]