„Un singur pas absolut simbolic. Două mișcări ale aceluiași picior. O deplasare înainte și una înapoi, până în dreptul celuilalt pantof, rămas pe loc. Raportat la economia scenariului național, este vorba de un efort minim, soldat cu un efect spectaculos. În timp ce toate privirile sunt îndreptate asupra începutului de simulacru de democrație, în timp ce spiritele se relaxează și oamenii devin optimiști, se pregătește strategica retragere pe poziții inițiale. Aceiași oameni, cu măști schimbate, sub sigle mincinoase, condus dansul. Un pas înainte, unul înapoi, unul la dreapta, unul la stânga! Unuu, dooi! UN, DOI! UN, DOI! UN, DOI! STAI!
Desigur, la comanda amintită îngheață totul. Chiar și gândirea – mai ales ea – pentru că ordinul se execută, nu se discută. Până în decembrie 1989, aproape toți cetățenii României erau înregimentați. De la micuții șoimi ai patriei, continuând cu pionierii, cu uteciștii (comuniștii de mâine / sunt ai patriei brazi…), cu pregătirea militară obligatorie (în facultăți) și pentru reprezentantele sexului frumos, terminând cu gărzile patriotice. De ce n-ar fi utilizată «constructiv și selectiv» moștenirea dictaturii – și-au spus guvernanții. Mai dificilă s-a dovedit a fi selecția. Evident, șoimii patriei, foștii uteciști și studentele nu pot fi luați în discuție. Reprezentanții primei categorii sunt prea fragezi, cei din a doua formează o bună parte a «golanilor» din Piața Universității, cât despre intelectuale… Mai departe… Gărzile patriotice sunt greu de condus căci componenții lor intră, în covârșitoarea lor majoritate, în sindicatele libere. Deci, există pericolul de a se fi democratizat și, în consecință, de a se opune. Cât despre foștii comuniști – nici vorbă să fie oameni de încredere! Unii sunt deja adepții «celeilalte» grupări anticeaușiste, alții se raliază partidelor din opoziție, alții sunt independenți. Armata nu mai vrea să ia atitudine împotriva «rebelilor». Soldații și ofițerii își mai amintesc, probabil, de cuvintele regretatului general Milea: «Am căutat în toate regulamentele militar și nu am găsit scris nicăieri că armata trebuie să tragă în popor». Superbă lecție dată tiranului din «Epoca de aur»! Mai departe. Poliția se dovedește capabilă numai să dea lovituri de bastoane și nicidecum să fie într-adevăr eficientă. Proba concludentă este revolta populației din seara zilei de 13 iunie 1990 (Doamne, ce bine seamănă totul, până la detaliu, cu 21 decembrie 1989!) Cine mai putea prezenta încredere? – se gândeau, disperați, guvernanții. Unde s-a greșit? Cum de s-a ajuns – de la totala supunere din Ceauswitz – la această Românie neguvernabilă? Răspunsul bine prompt, de la sine. Este, de fapt, soluția. Să-i spunem țării – MINERIA! Este, oricum, mai bine pentru ei și nici nu vor face decât să schimbe întunericul din Ceauswitz pe cel din subteran! Așa au gândit potentații. Să construim Mineria! In hoc signo… să vină lucrătorii minelor, să înceapă măcelul!
La un semn…
În dimineața zilei de 14 iunie 1990 Bucureștiul a fost teatrul unui alt scenariu sinistru. «Detașamentele guvernamental-subterane ale liniștii și ordinii publice» au coborât din vagoanele special puse la dispoziție pentru a le asigura transportul din abataj direct în Capitală. Înarmați cu diverse obiecte distrugătoare, au «rearanjat», într-o viziune estetică «originală», centru orașului. Începând cu orele 6 ale numitei date și terminând cu seara zilei de 15 iunie, minerii au produs distrugeri materiale greu de estimat, deocamdată. Strigătele «Moarte intelectualilor» erau însoțite de zgomotul geamurilor sparte, de fumul mobilierului ars în clădirile atacate, de geamătul mașinilor de scris și ale aparatelor zdrobite fără milă. Înverșunați de o inexplicabilă ură împotriva celor ce «gândesc și nu muncesc», au devastat și sfărâmat tot ceea ce putea sluji creierului pentru ca ideea să prindă contur real. Din Universitate și Institutului de Arhitectură au scăpat intacte doar zidurile. Cărți, proiecte, notițe, aparate de înregistrat, colecții de reviste au fost reduse la bucăți imposibil de reasamblat. Sediile partidelor politice au fost supuse aceluiași tratament. Bestial. Nu voi uita niciodată spectacolul din dimineața de 14 iunie, când, la orele opt fără un sfert, am ajuns în fața clădirii Partidului Național Liberal. Lângă trotuar ardeau încă, în flăcări deja micșorate, colecția ziarului «Viitorul» și afișele nefolosite în campania electorală. Geamurile erau sparte. În stradă se revărsa un fum înecăcios. Afară, câțiva mineri înarmați cu bâte și cabluri dure, răsucite, loveau – stupid dar temeinic – cioburile de pe caldarâm. Cred că am suferit, atunci, un soi de blocaj psihic. Îi vedeam, le cunoșteam hainele și totuși nu puteam crede ce vedeam. De ce liberalii? De ce să fie agresați cei ce au ca deviză «Forța rațiunii – Forța liniștii»? Curajul inconștienței m-a determinat să intru. Cred că erau prea preocupați de transportul și împărțirea pixurilor, aparatelor telefonice, scrumierelor, gumelor și suporturilor pentru creioane găsite la noi pentru a-mi da vreo atenție. La ce voiau să le folosească? Ei muncesc, nu gândesc! Am ajuns în redacție unde ușile fuseseră forțate și totul răscolit. De ce? Îngrozită, am coborât în hol. Am fost remarcată. «Uita una în blugi! E de la liberali! Pe ea! Cred că aveam o expresie de om de pe altă lume. Altfel nu înțeleg cum de am trecut printre ei, printre mâinile lor care voiau să mă oprească, printre remarcile lor referitoare la mersul meu și la intențiile lor animalice. Aveam să aflu, nu peste mult timp, din ce pericol scăpasem. Multe femei fuseseră agresate. De preferință, liberale. Sau cele care, după părerea lor, aveau «aer» de liberale. De ce?
Afară, doi mineri băteau un membru al partidului care, ca și mine, voise să intre în sediu. Trei dintre colegii mei, aflați în stradă, m-au convins să mă îndepărtez. O victimă în plus nu putea servi nimănui.
Aveam să mă reîntâlnesc cu lucrătorii din subteranele Văii Jiului în seara zilei de 15 iunie. Nu știu ce anume căutau la intrarea pe strada mea. Știu doar că doi dintre ei m-au imobilizat, unu mi-a găsit actele și m-a «identificat» după care am fost supusă unui tratament fizic brutal și eficient, pentru care nu era necesar un grup de patru «mineri». (Al patrulea i-a oprit din agresiune exact când simțeam că nu mai rezist la lovituri. Oare unde au învățat acești indivizi «arta» bătăii încât să știe când să se oprească și unde să lovească?
Drept răsplată pentru Bucureștiul devastat și cetățenii pașnici molestați și uciși minerii au primit: mâncare, «apă minerală» cu un gust ciudat (care te amețea foarte repede) și mulțumiri. Meritau, se pare, un «Noroc bun!». Își îndepliniseră, chiar cu exces de zel, misiunea.
TRANSFORMAREA CEAUȘWITZ-ULUI ÎN MINERIA.
Ioana ILIE”.
Sursa: „Viitorul”, 22 iunie 1990, p. 1, 2.
[Vlad Mihăilă]