„Și iată că a venit și clipa judecății! O judecată pentru forul nostru interior și nu o judecată pentru sălile tribunalelor… O judecată nemanipulată, pentru manipulați, o judecată a conștiințelor pentru nepatrioți.

Cel mai aberant și mai tenebros moment din viața postrevoluționară a fost și este – până când – manifestația (a)politică din «triunghiul Bermudelor»: Inter, Teatru, Universitate. Acolo, sub camuflajul numit «zonă liberă de neocomunism», te expui la veritabile pericole, ca într-un tunel al timpului. Pentru că, dacă se vrea cu tot dinadinsul viață occidentală, de ce nu s-ar începe cu ce are ea mai «bun» – drogurile, acum ușor de procurat, care pot susține chiar și greve violente ale imposturii și (ne)foamei!

Uzând de orgoliile rănite ale unor oameni suferind acut de grandomanie, de sensibilitatea firească a unor pentru muzică și a altora – nefirească – pentru foșnitoarele «atenții» verzi, s-a încercat să se dea o tentă de legitimitate și de decență acestei execrabile supurații a democrației românești. «Golania» devine o țară a făgăduințelor, în care cei ce și-au tocit coardele vocale nu pot înțelege că mirajul s-a spulberat, că, dacă va rămâne ceva, va fi numai repulsia față de locul ne-bunului simț. Până la urmă, privită din luxosul «Intercontinental», Piața Universității și-a pierdut în ochii Occidentului aura revoluționară, putând și asimilată unei ogrăzi în care mai cântă (la poartă) cocoși belicoși în extazul unor puicuțe rătăcite sau întârziate.

O latrină pe care numai o minte bolnavă nu o ocolește, o zonă sectară în care se plimbă octogenari și chiar juvenili camarazi. Dacă ar trăi, Kafka ar fi invidios că nu și-a imaginat o asemenea monstruozitate, o asemenea lumea a himerelor, a forțelor răului. O demență declarată bântuie – pe trotuar se vinde «Duru, Duru, spală cel mai bine…» – iar fețele amintesc de imbecilitatea cucilor din «Zbor deasupra…».

Se știe că în cortul pe care ostentativ s-a pus sigla Crucii Roșii se dau lecții gratuite de sexologie, că, deh, libertatea înseamnă în ultimă instanță și posibilitatea de a face ce și cu cine vrei, chiar în Piață. Așa că nu-i de mirare că asistența nu stă numai sub semnul lui Hypocrat. Acolo s-ar face și cea mai sigură apreciere a virginității, s-ar vinde acțiuni «verginale» de la zeci de mii de lei în sus… Doar este vorba de o senzație tare, nu? Dai un ban, da’ stai în față!!!

Suava Ana nu poate fi decât mulțumită de această libertate de afirmare a «feminității».,

Independentul cenaclist ex-Flacăra Vali Sterian mai cântă, dar nu mai încântă: «Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!» (vezi punctul 8 de la Proclamația de la Timișoara).

Marele nostru Eminescu, afișat blasfemic în balconul disidențial surâde sarcastic… «Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…».

Din când în când, coborând folclorul-kitch în mijlocul manifestanților, se mai aude și câte o Doină miorlăită, care încearcă să intre în istorie chiar și pe porțile ridicolului.

Virusul puterii încă mai face ravagii. Piețari cu priviri rătăcite se strecoară în miez de noapte, șuierând asemenea cucuvelelor.

Europa constată cu stupoare și poate cu invidie că la capitolul «originalitate» în democrație, România depășește cu mult Occidentul. Și cum nici la Washington, în fața Casei Albe, așa ceva nu s-a afirmat încă, am putea fi mândri că avem toate șansele să realizăm că nu numai o economie dar și o democrație de piață!…

Postelectoral, o întrebare intrigă, poate, mintea inițiatorilor: «Unde sunt cele șase milioane?». Un ecou golanian jalnic le răspunde descumpănitor: «Banii mei, banii mei / Ce-am făcut Doamne cu ei / s-au dus pe ovație / pentru Proclamație!»…

Urmează salubrizarea, domnii mei!

Raluca Andrei”.

Sursa: „Azi”, 1 iunie 1990, p. 2.

[Vlad Mihăilă]