„Posed o congenitală incapacitate de a mă bucura. Mai sugestiv, fac parte dintre cei care nu se pot împiedica să imagineze viermele în adâncul corolei. Și mai sugestiv, dintre cei care, în momentul punerii pirostriilor estimează cuantumul pensiei alimentare. O singură dată în viață, această neputință sufletească s-a spulberat ca și cum n-ar fi fost: pe 22, dimineața, în intersecția de la «Eva», când s-au văzut blindatele venind dinspre Inter, cu oamenii ciorchine pe ele. Strigătul uriaș care a purtat în clipele acelea legea morală spre cerul de deasupra noastră, m-a luat și pe mine cu el, prin nebănuite ținuturi ale sufletului.

A trecut de atunci aproape o jumătate de an. Lumea e plină de vuietul și pulberea prăbușirii tortului de piatră supraetajat al comunismului. Redevenit scepticul tânjitor după minune, îndrăznesc să pun o întrebare: oare această prăbușire e un prilej de bucurie? Oricât ar părea de ciudat (ca să nu zic altfel: se vor repezi oricum destul s-o facă), cred că răspunsul este și da și nu.

Mai întâi, desigur da. Ceea ce trăiam de atâția ani încoace reprezintă cea mai fantasmagoric-crudă stâlcire la care au fost supuse vreodată relațiile între oameni. Nimic nu mai putea s-o justifice sau s-o salveze: dispariția ei este o extraordinară eliberare. Ura însă, marea cantitate de venin acumulată în timp, ocultează întrebări care trebuie puse cu calm și luciditate. Atitudinea actuală față de comunism cel puțin la noi în țară are ceva fals: se vorbește (când nu se strigă) despre comuniști ca despre un desant extraterestru lansat în România. Ca și cum acești comuniști n-ar fi fost români și nu s-ar fi numit Popescu, Georgescu, Stan Ionescu. Până la începutul anilor ′60 se putea justifica menținerea regimului comunist la noi prin presiunea sovietică. După aceea însă țara a fost distrusă de cea mai rea parte a ei, ajunsă la putere prin intermediul comunismului. Așa s-a manifestat acțiunea acestui sistem în toate țările pe care le-a stăpânit: mai devreme sau mai târziu, a adus în frunte o mare parte din gunoiul uman al țării în cauză. Ficționând speculativ, se poate imagina un mecanism de asanare socială: statul democratic să programeze din când în când câțiva ani de comunism, pentru a antrena la suprafață mâlul de pe fund și a-l putea apoi răzui.

Deci, comunismul duce la tot ce poate fi mai rău. Dar de unde pleacă toate acestea? Dl. Liiceanu zice că de la Marx, care trebuie incriminat pentru asta. Într-un foarte judicios articol de răspuns, dl. Valeriu Cristea coboară originile comunismului până la Platon, trecând prin Morus. Se poate îndrăzni a spune chiar mai mult: «Comunismul derivă din comuniune. O comunitate de ființe unite printr-o legătură spirituală aspiră, la limită, a se transforma într-o entitate unică, într-o formă superioară de existență. Comunitatea autentică tinde spre Dumnezeu. Comuniștii vor să atingă acest prag printr-o organizare mecanică și obligatorie a societății. Asta nu înseamnă că ideii de comuniune, comunismului în sensul cel mai profund al cuvântului, i se poate refuza condiția de vis înalt și etern al umanității». O spune un anticomunist convins, Nikolai Berdiaev. Tot Berdiaev este cel care elucidează, corect, cred eu, cazul Marx. În bună măsură, marxismul nu este o teorie originală: preponderența economicului e inspirată de socialiștii utopici, înlocuirea divinității cu omul este preluată din filosofia antropologică a lui Feuerbach (cu deosebirea malignă că secvența de substituție se continuă la Marx prin înlocuirea omului cu colectivitatea) dialectica de la Hegel etc. Până și cuvintele: «Cine nu muncește, nu mănâncă» aparțin apostolului Pavel. Marea inovație, care a conferit acestui conglomerat destul de mohorât, forță social-politică explozivă, a fost imaginarea, cu mijloace literare remarcabile, a unei clase mesianice: «proletariatul». Lucru deloc surprinzător dacă ne gândim la memoria rasei căreia Marx i-a aparținut: «proletariatul» este înzestrat cu atributele poporului ales. Și ce altceva este «viitorul luminos» al omenirii decât împărăția lui Dumnezeu pe pământ?

Omul comunist, «proletarul», dizolvat în colectivitate, este bun, conștient, cinstit, devotat, altruist, emoționant chiar, în prezentarea pe care i-o face Marx (Benedetto Croce), dar…lipsește cu desăvârșire. Îndârjitul materialism marxist s-a dovedit paradoxal, una dintre cele mai profund idealiste teorii din câte a cunoscut lumea.

Iată, deci, de la ce s-a plecat. Unde s-a ajuns, se știe: Stalin, Mao, Kim Ir Sen, Ceaușescu și ceilalți, nume care jalonează cea mai lugubră perioadă din istoria umană. De ce? Pentru că doctrina a trebuit, fatalmente să fie mânuită de oameni reali și aplicată oamenilor reali. Malformațiile provocate de comunism se datorează eșecului ființei umane aflate pe actuala treaptă evolutivă de a se subordona unui principiu ordonator venit din sfera spiritului și nu a naturii. Nu este prima convulsie de acest fel: teocrația medievală a reprezentat un demers asemănător, căruia i-a pus capăt Renașterea. Acum, comunismul este înlocuit cu democrația. Acest concept, postulând faptul că ființa umană este rapace, încă intens instinctuală și că dacă unui om sau unei grupări i se oferă cea mai mică șansă de a acapara puterea, atunci asta va face, presupune instalarea (și nu instaurarea) unui sistem flexibil și adaptiv, format din interblocări, siguranțe, redundanțe, care să împiedice acest lucru în mod quasi-automat. Prin el putem spera să ne vindecăm de boala degenerativă a totalitarismului comunist.

Dar poți fi mândru când te vindeci de o boală? Mai ales în cazul poporului român, pentru care comunismul a fost doar un factor extern favorizant, care a făcut să prolifereze răul conținut – nu ne putem feri, oricât am vrea, de constatarea că, între țările injectate de Stalin, în România s-a crezut cel mai puțin în comunism și s-a făcut cel mai mult rău în numele lui. S-a vorbit de procesul care trebuia făcut lui Ceaușescu și comunismului: mi se pare că acestea sunt preliminarii la inevitabilul – teribil și neplăcut lucru, știu – proces al poporului român, al conștiinței fiecăruia din noi.

Ieșim din comunism ca dintr-o boală, lungă și grea. Există însă teorii biopsihologice care interpretează cancerul – cu care comunismul are multe în comun – ca pe o tentativă nereușită a organismului de a accede la o fază evolutivă superioară. Privind evoluția umanului, nu din punctul de vedere al individului, ci al masei, așa cum o face Canetti, și înțelegând spasmele istoriei ca pe încercări tenace ale acestei mase umane de a coagula într-o entitate globală care să părăsească într-un îndepărtat viitor Pământul, pentru a se transforma în acea cosmic mind, dragă lui Arthur C. Clarke, inexorabila prăbușire a comunismului ne va apare ca o volută descendentă a unei spirale cu înfășurătoarea îndreptată spre cer. Și atunci poate coborî în noi umbra unei stranii tristeți – cea a tatălui care descoperă că nu e decât o verigă de legătură între strămoși și strănepoți.

Cristian Tudor POPESCUˮ.

Sursa: „Adevărul”, 8 iunie 1990, p. 1, 3.

[Vlad Mihăilă]