„Cu zece sau cincisprezece ani în urmă, când eram cuprinși de toxina umorului negru, grefat pe o evidentă stare de amărăciune, le spuneam colegilor mai tineri (asistenți, lectori) că va veni o vreme când vor dori ca toți ceilalți care am ajuns profesori, să murim pentru a putea și ei să aibă acces spre viața universitară de vârf.

O adevărată încrâncenare între intelectualii din diferite generații nu părea să existe. Raporturile dintre noi erau încă aproape cordiale. Deasupra tuturor se găseau aceleași cercuri metalice ale puterii, iar transgresarea lor era extrem de dificilă, dacă nu imposibilă. Până la urmă, atât moartea prematură a unor profesori, pensionarea sau plecarea definitivă a altora din țară, s-au dovedit a fi la fel de inutile pentru ceea ce atunci se chema dinamica de cadre. Posturile acestora dispăreau în fiecare toamnă din scheme și cei mai «tineri» erau nevoiți să aștepte în continuare decizia lui Godot. Din când în când se crea câte o excepție, reală sau aparentă. Excepția era reală, când se deschidea un concurs, iar universitarul în cauză era validat pe postul «liber». Ea rămânea însă aparentă, când concursul era aprobat, ceremonialul de acte se împlinea și el, dar candidatul în cauză nu era validat pe post dar nici invalidat. Godo nu emitea nici o decizie, iar așteptarea unui om care îmbătrânea, putea să dureze foarte mulți ani. Criteriile vorabile pentru unii, nefavorabile pentru alții, rămâneau aproape întotdeauna acoperite de mister. Evident că se vorbea de relații. Dar relații păreau să aibă și cei ce reușeau și cei lăsați să aștepte. Unele funcționau mai eficient (cele mai înalte?), iar altele deveneau fără efect. În acele condiții, când oameni cu aceleași șansa inițiale ajungeau la rezultate opuse, caracterul arbitrar sau subiectiv al unor decizii devenea tot mai pregnant, iar starea de resemnare se conjuga cu revolta tăcută. De altfel întregul context era de așa natură încât nici o decizie nu era certă. Mi-aduc aminte cum, într-un anumit an, am trecut în aceeași zi, doar la ore diferite, examenul de docență, eu și profesoara Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Aveam toate aprobările de rigoare, bătrânii docenți din comisie erau profesori cunoscuți, aveam suficiente cărți, iar rapoartele specialiștilor au fost mai mult decât favorabile. Examenul nostru de docență a fost validat de Consiliul facultății, Senatul universitar, după care a urmat o lungă așteptare la Ministerul Învățământului. Decizia nu a venit nici până astăzi, iar noi n-am făcut nici un demers pentru a ni se da un răspuns. Este adevărat că mai târziu titlul de docent nu se mai putea obține. Poate din cauză că Godot nu-l avea. Dar când mi s-a acordat acest titlu din partea facultății, legea era în vigoare. De fapt totul începuse să înghețe: concursurile universitare, concursurile medicilor pentru diferite grade, concursurile profesorilor din învățământul preuniversitar etc. În acest fel, pensionarea ca lector, asistent, profesor de gradul I (suplinitor), devenea o cale deschisă spre moartea civilă și biologică.

Revoluția din decembrie a spart și cadrul acestor legi menită să genereze supunere, frică, ascultare. Se știe doar că protestele noastre anterioare cu caracter public nu au avut nici un efect pozitiv. Ele se soldau doar cu muștruluiala de rigoare la fostul centru universitar de partid. Țin minte că și eu am fost chemat de profesorul Moncea și interogat cu jenă asupra celor spuse, ajunge la centru prin cinci sau șase note informative venite din vechea Facultate de filologie.

Revoluția a spart, așadar, acest cadru aberant și înghețat, a dezamorsat concursurile stagnate și a deschis multe altele. Fenomenul este firesc. În Facultatea de filologie numeroși asistenți țineau cursuri de 10-20 de ani, fără nici un act de titularizare ca lectori. Lectorii, la rândul lor, au ajuns la 40-50 de ani, fără să aibă acces la ranguri didactice superioare.

Dar orice revoluție este o dezlegare uriașă, care nu poate evita unele acte de perturbare sau soluții subiective. Unele cadre didactice au șansa să sară peste două trepte (lector-profesor), altele peste una singură. Motivația este diferită, uneori îndreptățită, dar incoerența rămâne evidentă. Unii asistenți au concursuri deschise pentru lectori, iar alții în aceeași situație legală rămân să mai aștepte. Unii lectori cu aceleași drepturi (doctorat, cărți) concurează pentru posturi de conferențiari, alții rămân în rezervă pentru alte etape. În comisiile de concurs pentru profesori figurează și cadre didactice cu titluri inferioare etc. etc.

Înțelegem că nici bugetul nu suportă toate reparațiile morale și materiale cuvenite. Dar avalanșa pare să deschidă un nou proces din care nu lipsesc subiectivitatea, relațiile, impetuozitatea («revoluționară») etc.

Să asistăm oare la un nou act de masificare a învățământului superior în care criteriile se conjugă cu lipsa de criterii? Întrebarea rămâne deschisă. Sperăm totuși ca temerile noastre să nu fie îndreptățite.

Romul Munteanu”.

Sursa: „Azi”, 14 iunie 1990, p. 2.

[Vlad Mihăilă]