„Vă mai amintiți cum tresăream, cum ni se încălzea sufletul, cun ne rugam lui Dumnezeu să-l apere, când mai apărea câte un disident la milionul de locuitori? Cum ne era parcă mai puțină rușine de noi avându-i pe ei? Cum le șopteam numele ca pe niște parole pentru speranță? Au trecut patru luni de la Revoluție. Cine sunt acum disidenții?
–Dumitru Mazilu– o fantoșă care ar fi grotească dacă n-ar fi sinistră. Greu de crezut că această persoană a fost un disident autentic.
–Doina Cornea– o doamnă în vârstă, care cum deschide gura cum te apucă jalea. Disidența dânsei pare să fi fost rezultatul exaltării și nu un act lucid, asumat cu maximă conștiență și responsabilitate. Și când te gândești că pe 22, în față la «Grădiniță», i-am scandat numele.
–Dan Petrescu– afirmă în «22» din 20 aprilie că evenimentele de la Tg. Mureș ar fi determinat, într-un stat normal, demisia ministrului de interne. Într-adevăr, nu trăim înt-un stat normal, pentru că altfel declarațiile dumisale, deplorabile politic și urmate de explicații care nu pot fi calificate decât ca impertinente, ar fi trebuit să-i aducă demiterea și nu admonestare. Nu mi-am putut închipui că intelectualismul snob poate să ducă până la atrofierea simțului național. Și când mă gândesc că i-am citit cu interes prozele din volumul de debut colectiv de la «Albatros».
–Ana Blandiana, Aurel Dragoș Munteanu, Radu Filipescu– n-au vrut sau nu le-a stat în putință să se încadreze în noile structure politice, părăsind, primii doi FSN-ul, ultimul, Partidul Republican.
–Mircea Dinescu– surprinzător, dar este, poate, singurul care reușește deocamdată să nu calce în străchini și să realizeze un anume echilibru benefic. Și când te gândești că acum vreo trei ani, pe scena de la Costinești, un derbedeu genial îl interpela pe prețiosul academician Al. Balaci, care tocmai afirmase că de vină pentru că nu se găsesc cărți sunt librarii: «Și pentru că eu nu-i găsesc chiloții lu`nevastă-mea sunt de vină chiloțarii?»
–Octavian Paler-Exponentul tipic al disidenței «fabricate». Se canonește să ne convingă exhibând tot soiul de zvârcoliri antidictatoriale și sfâșieri morale care ar fi încercat conștiința dumisale de la o vreme încoace. Jenant. Din fericire, încercarea de acaparare a «României literare» nu i-a reușit: mă întreb ce obiectiv vizează în continuare (de altfel, e o maladie întinsă, scriitorul roman nu se mai mulțumește să fie scriitor, vrea morțiș o foncție). Și când te gândești că odată știa să povestască foarte frumos cum merg oamenii bătrâni la munte.
– Alexandru Paleologu– în calitate de ambasador la Paris a trebuit să fie chemat la București ca să i se explice că un ambassador face politica guvernului care l-a investit, nu politica sa particulară.
–Dorin Tudoran– a venit, a văzut, a plecat.
–Mircea Iorgulescu– doar a plecat.
Mă opresc aici, lista nu e încheiată, dar e suficientă pentru ceea ce vreau să spun: evoluția post-revoluționară a disidenților, stă, în general, sub semnul misfitting-ului, al nepotrivirii,bineînțeles, de nuanțe diferite și determinată de cauze diferite, dar nepotrivire, cu posturile și situațiile în care au fost propulsați. Ca și cum Ceaușescu ar fi luat cu el în mormânt sensul și coerența imaginii lor despre lume și imaginii noastre despre ei. Merg până la a-mi spune că ar fi fost mai bine ca, după Revoluție, să li se fi pus portretele la loc de cinste în cartea de istorie și să-și fi văzut fiecare de treburile lui. Astfel, poate că n-am fi fost siliți sa ajungem atât de repede la concluzia că disidența nu se identifică nici cu competența, nici cu benevolența. Apare, totuși întrebarea tristă: dacă nici ei, atunci cine?
Cristian Tudor Popescu”.
Sursa: „Adevărul”, 25 aprilie 1990, p. 1, 3.
[Laura Dumitrescu]