„Firava fiinţă a Clujului a declarat greva foamei. Formula politică a fost născocită pentru uliţe şi ar vrea să se bucure de sonoritate internaţională. Ostentaţia de a protesta cu orice chip, spre a scăpa de şuruburile banalului cotidian, asigură curajoasei persoane – în afară de flămânzire – recuperarea deficitului de prestigiu social. Într-o campanie preelectorală atât de agitată şi contradictorie, care a împânzit mass-media cu amănunte şi picanterii demne de banca acuzării, gestul aspiră să capete aureola Jeannei d’Arc. Înduioşătoarea şi puţin costisitoarea plăcere, dacă n-ar utiliza falsul, ar avea tâlc. Pentru că mai sunt câteva zile până la 20 mai a.c. când electoratul se va afla în faţa urnelor. Or, capitularea de la ideologia extremismului ar însemna şi dispariţia din top-ul zilei a doctrinarei, întristată de a nu fi avut nici o utilitate practică.
Judecata este cât se poate de simplă: dacă nu otrăveşte prin vorbe, ideologia moare. Şi decât să moară, mai bine rabdă de foame cea care o ilustrează. Ca să poată răzbi pe arena politică. Tentativele de a recurge la astfel de soluţii ar avea farmecul lor, concordia etică obligându-ne să cultivăm toleranţa filosofiei şi păcii sociale. Se pare însă că stress-ul noii calităţi existenţiale a bulversat setea de adevăr şi conduita confortului moral, întronând în panoplia vieţii politice lideri hrăniţi cu ficţiuni extremiste, persecutaţi de ideea că pot încarna sfântul duh. Autodeterminarea spirituală utilizează circumstanţele preelectorale, aparenta vacuitate juridică, simbolistica speculativă a totalitarismului revolut, în scopul exacerbării dorinţei de putere, strălucire şi afirmare. Mentalităţile noilor mitologii stradale au în vedere criza de încredere, îndeosebi a mediilor intelectuale în societatea de tip post-comunist, care justifică exaltarea calculată a tendinţelor ideologice puse în slujba idealurilor ce oscilează în funcţie de orientarea principalelor forţe politice.
Balconul universitar, un microfon sau o portavoce pot deveni refugiul, pretextul fabulaţiilor paternaliste, al manevrelor prin care cei mulţi pot fi fascinaţi. Reprezentaţiile zilnice săvârşite în zona liberă de neocomunism au dezvoltat acuzaţii la adresa guvernului, legii electorale şi televiziunii libere, au divizat poporul între aleşii istoriei («Tot ce poporul român are mai bun se află în Piaţa Universităţii!») şi restul unei conştiinţe publice retrograde şi conservatoare, apatică la occidentofilism şi convergenţă socială. Pentru a fi solemni, martirii de ocazie pretextează mari suferinţe politice, îşi asumă rolul de victime, declară greva foamei, închinând gestul penitent bunului Dumnezeu, care le ştie pe toate. Există, desigur, un risc. Grandilocvenţa, erupţia verbalismului, bravarea ieftină, metamorfozarea afectivă, mitomania stridentă bizuită pe efectele tari, de scurtă durată, convertite în depozite reziduale pe care inflaţia Eului le vinde în piaţă la preţ redus.
Psihopatia expansivă a campionilor libertăţilor de tot felul, care acceptă viaţa în forme murdare, profeţind – în schimb – viitor luminos naivilor sentimentali, indică democraţi ce doresc cu orice preţ gloria politică şi dobândirea unui prestigiu social. Atitudinea protestatară nu reprezintă o forţă, atâta vreme cât noua ordine este alterată de manifestări antidemocratice, câtă vreme partizanii extremismului ignoră eforturile de a stabiliza naţiunea şi nu răspund de actele lor, câtă vreme practicile grupurilor de presiune aspiră să devină structuri speculative, pregătite să transforme epavele istoriei în elemente aflate în raport de contradicţie cu existenţa socială. Cupletiştii despotici vorbesc cu multă râvnă şi fantezie despre dreptul la anarhie, dreptul de a închide ochii atunci când principiile de socialitate sunt ignorate, spre a îngădui intoleranţei să devină cartea de vizita a naţiunii.
Slăvim poetesele, doamnele care utilizează greva foamei ca reţetă pentru menţinerea siluetei, animatorii comunităţii stradale, conducătorii propuşi ad-hoc pentru renaşterea viitoare a României, măreţele spectacole nocturne şi punerea în scenă a operetei electorale de către o constelaţie socială, de o naivitate biblică, aşteptând totuşi un firesc cuvânt de iertăciune. Fiindcă nu putem trece cu vederea că unii dintre ei au mers prea departe: nici mai mult, nici mai puţin, şi-au arogat dreptul de a reprezenta ţara în chestiuni despre a căror importanţă se cuvenea să nu se joace cu vorbele. Au făcut-o. Acum pretind istoriei să-i socotească revoluţionari. Dorinţă zadarnică şi insultătoare. Tăcerea poporului constituie dovada, Jeanne d’Arc cunoaşte la noi mizeria caricaturii.
Al. GAVRILESCU”.
Sursa: „Adevărul”, 16 mai 1990, p. 3.
[Vasile Grigore]
