Eugen Ionescu (1909-1994) a fost un scriitor renumit de limbă franceză originar din România, pionier al literaturii avangardiste și al teatrului absurdului și membru activ al Generației ‘27 (împreună cu filosofii Mircea Eliade și Emil Cioran. Ionesco, așa cum este cunoscut în spațiul occidental, și-a petrecut copilăria, încă de la vârsta de doi ani, în micuța localitate franceză La Chapelle-Anthenaise, din nord-vestul Hexagonului. După 14 ani petrecuți în Franța, viitorul dramaturg român s-a întors în țara sa natală, unde a reușit să absolve Liceul „Sfântul Sava” din București, iar în 1933, a obținut diploma de licență din partea Facultății de Litere a Universității din București, cu specializarea limba franceză.
După ce Eugen Ionescu a profesat în domeniul învățământului în Cernavodă și București, acesta a fost atașat cultural al guvernului antonescian pe lângă cel francez de la Vichy, în contextul cuceririi Franței de către Germania hitleristă, din anul 1942 până la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, în anul 1945.
Activitatea dizidentă a dramaturgului, privitoare la regimul socialist din România, a început odată cu instaurarea regimului de tip sovietic în București, prin guvernul lui Petru Groza (la data de 6 martie 1945), în contextul căruia Ionescu a redactat un articol intitulat Scrisori din Franța, trimis revistei „Viața românească”, în care a prezentat motivele plecării sale din țară, precizând punctul său de vedere critic la adresa regimului politic din România de atunci. Marta Petreu, în cartea Generația ‘27 între Holocaust și Gulag…, aprecia că „Eugen Ionescu a rămas pe poziția de centru, un centru democrat” (p. 32). Articolul amintit, considerat infam în viziunea oficialilor vremii, i-a adus lui Eugen Ionescu, la data de 31 mai 1946, condamnarea pentru cinci ani de „închisoare corecțională pentru ofensa armatei“ și „interdicție corecțională” și alți șase ani „pentru ofensa adusă națiunii române”, , sentință dată în cadrul Curții Marțiale. Condamnările l-au determinat pe scriitor să nu se mai întoarcă niciodată înapoi în țară. Mai mult decât atât, Eugen Ionescu a militat cu o remarcabilă stăruință împotriva politicii promovate de regimul lui Nicolae Ceaușescu, atât prin scrisori deschise, semnarea unor proteste ale intelectualității române din interiorul și exteriorul spațiului socialist, cât și prin mesaje televizate în Franța, dar și interviuri ori înregistrări la Radio Europa Liberă. Toate aceste demersuri au fost realizate cu scopul de a aduce în atenția opiniei publice occidentale „genocidul cultural” și uman instaurat de regimurile comuniste, în special cel de la București.
În contextul Revoluției din Decembrie 1989 și a confuziei generale ale primelor luni democratice din România, Eugen Ionescu a reușit să își transmită ideile și atașamentul pentru populație și pentru viitorul statului român, prin presa scrisă, precum în articolul din ziarul „România Liberă”, din 19 decembrie 1989. În articol, dramaturgul român își exprima empatia pentru revoluționari, dorind atingerea scopului, și anume instaurarea unui regim democrat („[…] sufletul meu suferă alături de voi! Vă doresc izbândă[…]!”). Eugen Ionescu i-a susținut pe „golanii” din Piața Universității, printr-o telegramă intitulată sugestiv „Trăiască Golanii!”, citită chiar in mijlocul protestanților, prin care își arăta adeziunea fată de mișcările pro-democratice din centrul Capitalei. Mai mult, Ionescu chiar se declara drept „un golan academician”, solidarizând astfel cu idealurile unei populații pregătite și dornice pentru o schimbare reală a politicii interne, orientată spre modelul monarhiei ori republicii vest-europene.
Cariera academică a scriitorului român a fost înnobilată de numeroasele premii și distincții acordate acestuia, printre care se pot aminti: calitatea de membru al Academiei Franceze si al Academiei Române (acordată post-mortem), Premiul austriac de stat pentru literatura europeană, Premiul Ierusalim, Medalia de Onoare a orașelor Paris și Saint-Étienne (Franța), Premiul Molière, titulatura de membru onorific al Uniunii Scriitorilor din Franța, distincția Cavaler al Legiunii de Onoare, dar și nominalizarea la Premiul Nobel pentru literatură din anul 1964 (câștigat însă de filosoful și prietenul său, Jean-Paul Sartre).
[Alexandru Cîță]
