„Peisaj cotidian

Trecătorii își fac drum pe alte străzi, pe alte trasee să nu-i mai vadă, să nu-i mai audă pe «golani».

Am auzit o mulțime de oameni spunând că s-au săturat să citească «evenimentul Universitate». Domnul doctor «Z» anunță că «Tractorul» este în grevă din solidaritate cu «golanii». Peste câteva ore, cineva sună la Brașov. Nici vorbă de așa ceva.

La coafor, în Rosetti, șamponeza se plange că are dureri de cap. De ce, o întreabă un coleg. «Să stai și tu atâtea nopți în piață, să vezi cum ai să te simți!»

În pasaj, la Universitate, maldărele de gunoaie întrec toate imaginile pe care le-am vazut pe vremuri în jurnalul de activitați. Evident, acelea erau de la New York, atunci gunoierii erau în grevă.

În mulțime, la «campingul central», doi tineri, dojenesc ras, apăsat și foarte tare, doi muncitori de la «construcții» veniți să caște gura «v-au dat feseniștii puțină mâncare, puțină lumină, salam fără soia și îi aplaudați». «O să vedeți voi!» iar ei răspund: «Îhî!».

O demonstrantă a primit un «Paris Match» sau mai bine zis nu știe de unde a aparut, se așează pe treptele de la «Inter». În jur se aduna câțiva curioși. Un prieten de-al ei traduce aproximativ un articol despre România. Când ajunge la pagina unde sunt două fotografii, una cu Petre Roman și alta cu Gelu Voican, încep comentariile libere: «ăștia beau cafele, stau la televizor și au și pistol!» Lumea dă din cap si traducerea continuă. Tot liberă!

O femeie nici prea înaltă nici prea scundă, rotunjoară, roșie toată de mânie, se repede în mulține și iși ia odrasla de mînă (școlar, blugi, ochelari fumurii), și începe cicăleala: «Eu mă omor să ai de toate și tu faci politica? Îți arăt eu politică». Și îi aplică o geantă pe spinare.

«Noi dacă n-am vorbit, nu ne-am răsculat, pentru ei n-am facut-o. „Le-am stricat dosarul…». Domnul care spune acestea are lacrimi în ochi.

O voce din mulțime mi se adresează elegant: «de ce nu strigi și tu, muto!». Tot la corturi de data aceasta un motiv duios: o sticlă de bere în care sunt trei narcise. Aici stau totuși niște tineri, niște copii aproape, stau în frig, mănâncă ce pot. Dumnezeu știe ce este în sufletul lor. Caut o lumină în ochii ce urmăresc scrisul pixului pe un bilet de tranvai și lumina vine; acolo, o fată, îi scrie iubitului, de data aceasta, «golan», semn că numai până aici se glumește. Și speranța că nu este totul pierdut înflorește!

Rodica Simionescu

.

A treisprezecea noapte

În jurul orei șaisprezece, în «zona liberă de neocomunism» se încheagă mici grupuri, se înfiripă discuții, vorbitorii în portavoce de pe trotuarul din fața Teatrului Național nu prea sunt ascultați. După încă un ceas, încep să dea semen de oboseală și privirea li se îndreaptă tot mai des spre balconul Universitații. Ora 18,00, răbdarea lor ajunge la limită. «Balconul» este întrebat dacă schimbul III nu-și începe activitatea. Da, vorbitorii de la Universitate «lucrează» în schimburi, să nu se surmeneze; probabil și animatorii din mulțime la fel. În sfârșit, la balcon își fac apariția cei din schimbul III. Încet, încet, piața se umple și programul începe. Păcat că vorbitorii nu-și spun numele. La ora 20,35 se aprobă în unanimitate (adică printr-un «da» colectiv, strigat din răsputeri) ca Piața Universității să se numească Piața Golanilor. Și acum știri: Occidentul e cu noi. Mari personalități și mari instituții salută «golanii» și chiar se consideră, de acolo, de departe, golani. O fi asa, n-o fi așa! Suntem anunțați ca 30000 de studenți politehniști s-au declarat golani! Minunat! Să sperăm că cifra nu se va desminți – s-a mai întâmplat. Ni se spune că și țara e cu noi. Iată, cineva s-a întors (înțeleg că din «misiune») din Ardeal, destul de dezamăgit, dar hotărât să continue lupta. A vrut să organizeze ceva similar, dar două doamne și patru domni au venit în piață și au rasturnat tribuna și toate materialele din dotare. Crede totuși că «o să organizăm o demonstrație mult mai spontană și mai frumoasă!» C.P.U.N. –ul se pare că ar accepta un dialog cu noi, cei de aici dar noi ne mai gândim dacă dialogăm sau nu. Și, pentru că, evident, e începutul unui dialog, suntem întrebati, la un moment dat, dacă avem ceva împotrivă ca supliment la articolul 8 al Proclamației de la Timișoara să nu se accepte nici candidatura celor ce n-au locuit în țară în ultimii cinci ani. Unii spun «da». Alții – «nu». «Și ei sunt români!» se scandează. Concluzia: Iliescu nu-i roman (?!)”.

Anica Florescu”.

Sursa: „Adevărul”, 6 mai 1990, p. 2.

[Ștefan Nedelcuță-Apope]