„Cuvântul acesta – golan – a fost înnobilat de mii și de mii de ori în istorie. De la Cellini până la Rimbaud și de la Villon până la Van Gogh. Unul mai golan decât celălalt. Vârfurile culturii omenirii par a fi fost în «stăpânirea» golanilor! Firește, am avut și noi golanii noștri. Cel care parcă i-a întrecut pe toți a fost Panait Istrati. Mai ceva decât golanii de Bacovia și Arghezi. Unde deschizi cartea culturii și a inteligenței de elită dai peste golani, încât e înțelept să se zică nu numai că o țară care nu are bătrâni, să și-i cumpere, dar și vai de cei ce nu au golani. Era să uit doi golani notorii de după război: Labiș și Nichita Stănescu. «Paraziț», «aventurieri», «bețivi». Nu erau în rândurile aliniate ale «oamenilor muncii». Pe golanul de Labiș, dictatura l-a terminat într-o noapte, împingându-l sub roțile unui tramvai prin dreptul Universității. Golanul era «beat», așa încât și-a făcut-o cu mâna lui!? Lumea comună era normal să nu-i prea înțeleagă pe golani, dar i-a lăsat în apele lor. Numai dictatura nazistă și comunistă a avut și are o ură animalică împotriva celor mai inofensive ființe umane, vânându-le, marginalizându-le, exilându-le, ori radiindu-le. Golanii nu sunt oamenii, cetățenii, ci «elemente», «huligani» , «derbedei». Prin cutezanța și demnitatea lor, golanii sunt periculoșii de moarte ai sistemelor dictatoriale, căci ei nu pot fi supuși și mulțumiți că li se asigură porția de pâine din partea «tătucului» sau «părintelui», «iubit și stimat»! Ei au tulburat apele îmblânzite cu frica și cu teroarea; ei au ieșit în piețile Timișoarei, Bucureștiului, Sibiului, Brașovului, Aradului, pentru a spune nu comunismului și pentru a scoate țara din noaptea însângerată a istoriei noastre. Golanii și huliganii s-au jertfit pentru noi. Golanii și huliganii de la Brașov, din Valea Jiului, din Piața Palatului. Golanii «rași», în exprimarea actualului președinte provizoriu, de tanchete, încărcați în dubele Securității și duși la Jilava!
«Golanii» au răsturnat masa benchetuielii unei nomenclaturi puturoase și decrepite. Unul și unul, numai «derbedei» și «huligani»: Deșliu, Dinescu, Pleșu și alții, mulți și foarte buni! Câtă ură și cât dispreț, de aceea, contra lor de către deposedații și impostorii istoriei neamului nostru! Că cei doi smintiți se numeau așa, este de înțeles. Dar o conducere care să dă «emanație a revoluției» să-și numească fiii și fiicele, «golani» și «huligani», este îngrozitor. Este absurd. Care este atunci mulțimea? Numai cea aplaudatoare, cea scoasă pe bază de liste, cea terorizată în locurile de muncă de foștii și activii membri ai mașinii de presiune și de opresiune comunistă, trecută în solda Feseneului. Golani nu sunt cei care atacă în orașele din provincie orice gest de mișcare democratică, ce bat pe membrii partidelor democratice, ce amenință cu moartea, ce fac crime de drept comun împotriva candidaților democrați, ci zecile și sutele de mii, cei peste trei milioane de semnatari ai Proclamației de la Timișoara! Absurdă și lamentabilă politică a tovarășilor din guvern și din consiliu!
Mă gândesc cu nostalgie și cu strângere de inimă la ce vor fi zicând în sinea lor, «golanii» de Deșliu și de Dinescu. Fotoliile administrației scriitoricești (locuri mortale pentru poeți, cum știu și ei mai bine decât mine!) i-au scos din rândurile «golanilor»? Ar fi tragic pentru poezie. Cum poate să stea Mircea Dinescu departe de masele de «golani», și să nu dea măcar o raită prin piața Universității, acolo unde este – și unde a stat în fața gloanțelor dictaturii – muza sa nebună și golancă.
Poetul își potrivește ceasul după alt ceas decât cel de la Universitate!
Vila de la Șosea să nu aibă blestemul de a fi mai aproape de bulevardul Primăverii decât de piața Universității. Depinde de acum încolo încotro îl va duce barca, după ce poetul va înceta să mai fie «golan».
MARIN BUCUR”.
Sursa: „Dreptatea”, 5 mai 1990, p. 3.
[Vlad Mihăilă]
