„Mai rău decât tot e putea fi mai rău. Poate punctul ultim, de katharsis, al suferințelor și mișeliilor pe care ne-a fost dat să le trăim… Sau, poate, abia începutul… Ne privim unii pe alții și ne întrebăm: «Cum o să ieșim de aici?». Nu există ieșire! Există doar o lungă și istovitoare Golgotă. A neamului și a fiecăruia dintre noi. O Golgotă a violenței, suspiciunii și intoleranței. Pentru a o înfrunta nu ne-a rămas decât resemnarea; înțelepciunea și buna-cuviință, încrederea și umorul – toate gem acum strivite de explozia furiei și beției distrugerii.
Sângele îmi zvâcnește în tâmple când scriu aceste rânduri, pentru că știu, am văzut ce se petrece în oraș: un război al civililor, orb, fratricid, coșmar în care s-au împotmolit visele noastre de mai bine și liberate. Un război confuz, al urii și frustrării, în care au căzut victime sute de oameni nevinovați, prinși în vâltoarea bătăilor, incapabili să convingă prin rugăminte, incapabili să se salveze printr-o violență mai aspră decât aceea a agresorilor. Este vreo vină să fii trecător? Este vreo vină să fii salariat al Televiziunii? Este vreo vină să fii polițist? Este vreo vină să fii profesor? Unde stă răul? În vreo instituție? În vreo categorie socială privită nediferențiat și aureolată demonic? În epoletul, cravata sau blugii vreunuia? În casca minerului sau în creionul studentului?
Dacă manifestantul și polițistul se privesc ca dușmani, aceste lucru mai are un sens, căci și unul și altul nu sunt altceva decât întruchiparea unor roluri sociale: ieșind din cadrul acestora, dezbărându-se de «uniformele» ipostazei vremelnice își pot descoperi, reciproc, umanitatea comună. Dar dacă studentul și minerul, muncitorul și intelectualul sunt făcuți să se privească drept dușmani globali, atunci criza în care intrăm este uriașă, căci aceștia nu reprezintă roluri sociale, ci două statute definitorii ale unei colectivități. Și iată că din nou, după străfulgerarea din ianuarie a aceluiași conflict, strada (și o dată cu ea mass-media) devine martora aceleiași înfruntări. Hazard? Scenariu? Putem specula, dar nu de pronosticuri teoretice este nevoie acum. Putem găsi vinovați, putem găsi chiar cauza, dar ce și câte se mai pot repara acum? Conștiința noastră civică este profund scindată și această avalanșă a intoleranței îngroapă, cu fiecare pumn, cu fiecare victimă tot mai adânc valoarea supremă care menține orice corp social în echilibru: încrederea.
De acum înainte, multă vreme nu vom mai avea încredere să ne privim în ochi, să discutăm cu celălalt, să dăm o șansă adversarului, să încercăm a-l înțelege pe cel care este, gândește altfel decât noi. Criza de încredere cu rădăcini adânc înfipte în ceaușism, adăpată de o presă de senzație și de o viață tulbure și nesigură, a căpătat, în aceste ore, dimensiunea unei tragedii naționale. Hrana noastră cea de toate zilele este și va fi suspiciunea. Și acuzația pătimașă. Între aceste uriașe pietre de moară, ca niște boabe de grâu, vor fi striviți cei care încearcă să reînnoade dialogul, să explice, să fie obiectivi, să apere oamenii și ideile. Sângele de astăzi deschide violent porțile vremilor fără echilibru, vremilor cu adevăruri mărunte și tulburi, cu dreptatea fiecăruia și a nimănui, cu patimi ipostaziate în idealuri și păreri drepte în faldurile certitudinilor absolute. Intrăm în Golgota dreptății fiecăruia și a vehemenței cu care fiecare vream să-și facă singur dreptate? O Golgotă la capătul căreia se va afla, inevitabil, un martir.
ihai Comanˮ.
Sursa: „Adevărul”, 16 iunie 1990, p. 1.
[Vlad Mihăilă]