„Aș dori să precizez, din capul locului, că apreciez greva foamei ca o manifestare de voință personală, cu scopul de a atrage atenția asupra unui anumit punct de vedere.

O grevă a foamei neanunțată, nesupravegheată medical și neînsoțită de exprimarea precisă a motivului care a determinat-o echivalează cu o încercare de sinucidere lentă.

Dintre cele trei elemente menționate, ultimul mi se pare a fi cel mai important. Și acesta, datorită mai multor aspecte și anume: 1. Pentru a se putea vorbi de o eficiență a grevei foamei, trebuie neapărat ca doleanța sau revendicarea să fie justă, nu numai în concepția subiectului, ci și în aceea a celor care iau cunoștință de ea, pentru a o susține; 2. Totodată, doleanța sau revendicarea respectivă trebuie să prezinte o cotă de posibilă rezolvare din partea celor care sunt sensibilizați prin greva foamei; 3. De asemenea, greva foamei, fiind o manifestare de voință personală, nu trebuie să fie manipulată de un grup care să se folosească în scop propagandistic de suferința fizică a subiectului. Iar în cazul în care o face, grupul are obligația să îi ceară grevistului încetarea ei, în cazul în care se constată ineficiența acțiunii de declarare a grevei foamei; 4. În fine, suferința fizică a celui care a declarat greva foamei nu trebuie să se transforme în șantaj, fiindcă s-ar putea ca cel șantajat să nu accepte oferta șantajistului și atunci suferința devine inutilă.

Să presupunem că într-o țară cu democrație parlamentară, în care – conform Constituției – guvernul nu poate fi demis decât în urma unui vot de neîncredere al Parlamentului, un grup de zece oameni, susținut de câteva sute sau chiar mii de simpatizanți, ar declara greva foamei. Crede cineva, care nu și-a pierdut luciditatea, că guvernul își va da demisia, deși Parlamentul nu a fost convins de către greviști că în problema susținută de aceștia este cazul să dea un vot de neîncredere guvernului?

Dacă dictatura este, în esența ei, impunerea voinței unei minorități asupra majorității, adică exact opusul democrației, în exemplul ipotetic exprimat mai sus, nu suntem de fapt într-un caz tipic de dictatură căreia i s-ar putea spune dictatura grevei foamei?

În decembrie 1989 România a scăpat de o dictatură, iar la 20 mai 1990 a devenit un stat democratic, cu o voință liber exprimată de popor, chiar dacă nu convine celor care manipulează un grup în greva foamei și vor să impună o dictatură a Pieței Universității.

MIRCEA DUMITRESCU”.

Sursa: „Azi”, 26 mai 1990, p. 1.

[Vlad Mihăilă]