„Panouri pe care stau înscrise cu litere enorme «jos comunismul» înconjoară Intercontinentalul. Pe fața clădirii Universității își găsesc locul manifeste cu programele partidelor și lozinci scrise direct pe perete, care le contestă. Pe clădirile din jur și în pasaj – aceleași afișe, aceleași somații, contestații, întrebări, acuzații, vopsite și revopsite cu pensula pe travertinul ce altădată sclipea de curățenie. Cum este înlocuit manifestul cu înscrisul direct pe perete, la fel sunt înlocuite presa, radioul sau televiziunea cu strigătul direct, în stradă, și până la epuizare. Huligani? Nu suntem huligani! Noi suntem poporul! Scandează cu disperare. Apără cu îndărătnicie Piața Universității. S-au instalat aici de multe zile și nopti, sfidând decretul-lege ce interzice mitingurile neautorizate și stabilește locul lor de desfășurare.
Reprezentanți ai partidelor pătrund în mijlocul lor, încercând a-i câștiga. Comisii trimise de parlament încearcă a-i chema la dialog. Primii sunt întâmpinați cu suspiciune. Li se resping ofertele; masa se declară apolitică. Comisiile eșuează, nu li se recunoaște competența: este chemat președintele C.P.U.N. jos, în piață. Piața este locul triumfului lor, singurul în care se simt în siguranță. Se scandează din nou și din nou «jos comunismul» și «jos nomenclatura», «păcat păcat de sângele vărsat».
Ceaușescu, împotriva cărora s-au ridicat, nu mai există. Pentru un scurt timp furia s-a ațintit asupra clanului ceaușist. Acesta a fost repede arestat. Ținta a coborât acum asupra «nomenclaturii». Va fi această pradă suficientă? Sau le va mai trebui una? Sau este o luptă cu un adversar ce-și schimbă mereu înfățișarea? Faptul că refuză orice Platformă politică nu este o dovadă a simțământului că Himera ar putea să schimbe chipul secerii și ciocanului cu săgeata liberală sau ochiul țărănist?
Comunismul sau «nomenclatura» n-au devenit oare mumia propriei lor lipse de șansă în viață, asupra căreia de fapt se răzbună? Modul acestui protest primar, sălbatic, nesocotind părerea celorlați, deasupra legii acceptate, dezvăluie tipul omului aflat în dubiu etern asupra străduinței, tipul omului ce simte că nu e în rând cu lumea, motiv pentru care caută cu înverșunare un vinovat, căci nu poate accepta toate acestea ca pe un blestem al vieții.
Acest tip, al celor lipsiți de șanse (care, în condiții de liniște, sunt condamnați la anonimatul nenorocului lor), iese la iveală întotdeauna în momentele de cumpănă socială. Momentul lor cel relevant se pare că a fost în vremea când cultura europeană, inclusiv cea politică, se afla sub semnul avangardei la sfârșitul Primului Război Mondial. Căci în acele timpuri lumea fusese convinsă, poate cel mai mult, că răul este identificat și va fi scos definitiv din societate.
În Germania vremii, aceștia îți ziceau Opoziția principală. Lenin, din perspectiva bolșevică, i-a socotit suferinzi de o boală a copilăriei, pe care a numit-o «stângism» și asta pentru că văzuse în această atitudine un salt peste timp, din ajunul prăbușirii capitalismului în faza superioară a comunismului. Să trecem însă peste denumiri și să observăm, acum, după eșecul alternativei stângii, că identificarea răului în altceva decât în sine însuși, nu poate fi decât și din nou provizorie”.
Sursa: „Dimineața”, 6 mai 1990, p. 5.
[Mădălina Florentina Sandu]
