„În curând, ADRIAN HOȚOIU va termina Facultatea de Electronică și va lucra ca inginer. Este născut în satul Vierșani, com. Jupânești din județul Gorj. Nu știu ce post își va alege. Orice loc din România este bun, dar Adrian va evita Valea Jiului. De frică. Ne povestește, vorbind greu, cum a scăpat ca prin minune de furia oarbă a unor oameni chemați ca să lovească, fără cruțare, studenți.

«– Eram în Universitate; am auzit că minerii au început să spargă intrarea și m-am ascuns. M-am refugiat în pod, unde am fost găsit în jurul orei 7. Nu s-a putut discuta nimic cu ei în momentul în care m-au găsit. Au început să mă lovească fără nicio vorbă. Erau circa 10 oameni. Cred că am avut noroc. Puțini dintre ei aveau bâte, iar cu lanțurile nu m-au lovit, ci doar cu furtune de cauciuc care aveau metal în cap și, astfel, o lovitură dată pe la spate m-a atins în ochi. Am crezut că am orbit. Strigau că din cauza mea nu pot să vadă meciul. Erau tineri, în jur de 20 de ani. Eu am țipat foarte mult. Nu dați în cap, nu dați în cap, nu dați în cap…. După un anumit moment le intrase parcă în subconștient și câte unul dintre ei striga Nu dați în cap!. Nu mi-au spart capul. Am fost coborât în stradă, legat cu sfoară la mâini și m-au dus pe Edgar Quinet, Academiei, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pe drum mai era câte un om în vârstă care spunea, văzând cât de rău arăt: Nu-i mai dați!. Când nu mai vezi cu un ochi deloc îți pierzi simțul echilibrului. M-a impresionat foarte mult când dădeau în mine civilii, pe stradă. Chiar și un bătrân de 75-80 de ani s-a oprit și cu mâna tremurândă, a dat și el cu bastonul. Era o populație înnebunită de ură, care amintea de filmul lui Orwell. Se vedea cum li se măresc ochii și se transfigurează de ură. Găsiseră undeva o carte cu Ceaușescu pe copertă și o arătau celorlalți spunând: Uitați ce citea. Eu nu am căzut jos, dar abia mă țineam pe picioare. Mă întrebau unde sunt drogurile. M-au dus la Poliția Capitalei. Acolo au început polițiștii. Strigau la mine că sunt criminal și legionar. Câțiva s-au purtat mai frumos. Am cerut insistent îngrijire medicală. Credeam că sunt orb. Au spus că nu au nimic. Totuși nu am văzut oameni loviți în curtea Poliției. Am fost transportat la o Circă de Poliție din Militari. Cred, Circa 16. M-a preluat un lt. major cu mustață și mai grăsuț un pic, care mi-a dat voie să mă spăl pe față și mi-a dat hârtie igienică să-mi spăl ochiul. I-am cerut îngrijire medicală. Mi-a spus da, mai târziu, dar a uitat. Nu a fost foarte dur, mi-a făcut apologia dlui Iliescu. Am dat o declarație. Eram plin de funingine din podul în care mă ascunsesem și el voia să-mi demonstreze că am dat foc la mașini. M-au dus cu mașina spre Măgurele și iar a fost un moment critic, când minerii au vrut să oprească mașina să ne scoată de acolo. Dar să nu uit, înainte m-au ținut într-un arest cu 5 țigani și apoi într-un garaj. Eu am stat mai cuminte și nu am primit decât două bastoane. M-a scăpat un sergent major tânăr de 21-22 de ani, care a aflat că sunt student. Unul dintre țigani, însă, a fost bătut foarte rău; ei spuneau că scosese ochii unui polițist. La Măgurele am mai stat cu mâinile la zid. Ne loveau când ieșeam la toaletă. Dar erau și soldați care se certau cu ceilalți, spunându-le să nu ne mai lovească. Momentul în care au venit minerii a fost cel mai greu. Eu eram cu un ochi închis, foarte amețit. Aveau bâte, lanțuri. I-am văzut plimbându-se dar nu și bătând oameni. Ceilalți spuneau că la anchetă minerii băteau. Mai apucam să pun uneori capul pe saltea. Eram 15 oameni la o saltea. De fapt dormeam pe ciment. Sunt șocat și acum de tot ce-am văzut. Am tot timpul în imagine mâini și picioare rupte, capete sparte, nasuri sfărâmate, ochi vineți și însângerați. Acolo am aflat că Marian Munteanu a murit. Presupun că au lansat acest zvon ca să-l putem acuza. Ne spuneau tot timpul că am fost cumpărați și plătiți de Rațiu. Am fost eliberat duminică. Practic, nu mi-a mai cerut nimeni vreo declarație. Am uitat să vă spun că vineri au venit medicii, care s-au purtat frumos și mi-au pansat ochiul».

-va urma-

Sorin Roșca-Stănescuˮ.

Sursa: „România liberă”, 26 iunie 1990, p. 3.

[Diana Tița]