„Nu pot să nu cred că durerea este doar simplă fiziologic și nu și un sentiment. Poate unul cu totul special. Pe care omul îl întâlnește în momentele sale sublime. Adică atunci când moare violent sau atunci când simte că-și pierde avutul cel mai de preț al oricărei ființe din lumea asta – libertatea. Niciodată durerea omenească nu e mai puternică decât atunci când fructele libertății devin, pentru omul real, iluzii ce se-ndepărtează după ce atâta timp fuseseră așteptate, apoi râvnite.

În Piața Universității din București, libertatea pare să-și fi întors fața de la eroii care se sting încet, precum lumânări așezate cu evlavie la căpătâiul celor plecați din astă lume, prin jertfă. Durerea și părăsirea au devenit palpabile – atât de prezente sunt aici în această cetate a iubirii de libertate, de adevăr, de demnitate. Eroii au rămas cu ei înșiși și cu morții lor. Alături, dincolo de baricadă, trecătorii privesc. Privesc și pășesc mai departe, în tăcerea lor care spune și nu spune ceva. Unii intră în perimetrul baricadei. În tăcere. Ca pentru a omagia. Ca pentru a lua aminte la suferința de aici.

În Piața Universității din București se moare cumplit. De foame se moare. Și de durere. Și de dor de libertate. Cine să înțeleagă această tragică minune a tinerilor noștri? Cine să le răspundă? Să nu fi învățat noi, românii, chiar nimic din scurta lecție a libertății? Să fim noi, românii, robi ai aparențelor? Oare nici acum nu spun nimic asasinatele începute în după-amiaza zilei de 22 decembrie, nenorocita de contramanifestație fesenistă din 29 ianuarie, atacul înscenat în 18 februarie, evenimentele de la Târgu Mureș, incorecta campanie electorală, scrutinul nedrept? Ce fel de oameni suntem noi, fiii luminii, ai soarelui de andezit, noi, mioriticii, coborâtori din Zamolxe?

În Piața Universității din București se stinge însăși libertatea noastră. Iar noi ne stingem odată cu ea, fără să vibrăm, fără să simțim…

E.M.ˮ.

Sursa: „Dreptatea”, 30 mai 1990, p. 1.

[Vlad Mihăilă]