„14 iunie. Au venit minerii! Ca un seism de gradul opt au venit minerii peste București. Cu topoare, cuțite, bâte, drugi de fier, lanțuri, direct în hainele lor de lucru din subteran. În Piața Universității din autobasculante și autobuze au fost debordați câteva mii. Autocamioane cu sticle de apă minerală circulă printre ei. Li se împart și pachețele cu mâncare, apoi o mașină plină cu sticle de pepsi-cola este asaltată de bravii mineri. Grupuri-grupuri defilează prin piață etalând ciomege groase, drugi de fier, lanțuri sau capete de cablu gros. Haine înnegrite de praf de cărbune, rupte. Ochi obosiți de nesomn, fețe palide. Au venit direct din șut. Bucureștenii trec grăbiți spre treburile lor, unii cu teama întipărită pe față, alții cu un zâmbet triumfător înflorit în colțul gurii. Le fac minerilor semnul victorie! sau îi aplaudă. Asta îi măgulește. Devin imediat prietenoși. Am un văr profesor la Petroșani și-n fiecare iarnă merg la el să schiez în Parâng. Cunosc deci bine Valea Jiului. Mă apropii de un grup. Sunt imediat legitimat, dar eu fiind primul care s-a apropiat de grup, la care se mai adaugă probabil și faptul că am un zâmbet nătâng și lătăreț împietrit pe față, stârnește simpatia minerilor.

Le povestesc despre vărul meu. Unul dintre mineri are un puști la școala unde predă, îl cunoaște, a vorbit cu el acum vreo lună când a fost să se intereseze de situația copilului. Ne împrietenim. În jurul meu violența este așa de mare încât în suflet mi s-a căscat un hău imens izvorât parcă din propria mea neputință de a face ceva. Și totuși încerc. Salvez un confrate de la «Tineretul Liber» care a avut imprudența să vină aici în calitate de ziarist și pe care minerii l-au înconjurat. Sunt gata să-l ciomăgească. Reușesc să-l salvăm și pe el și aparatul lui de fotografiat care era gata-gata să fie călcat în picioare. Filmul […] din aparat însă nu scapă. E rupt în bucăți de un miner zelos. Ziaristul dispare fără să zică nici pâs. «Eu n-am lovit pe nimeni, domnu’ Crișan, și n-am să lovesc cât stăm aici la București!…» – îmi spune prietenul meu minerul. «Mie nu-mi place deloc treaba asta, dar dacă n-o facem noi, cine s-o facă?» Lângă noi un grup de mineri «a prins» un tânăr de vreo douăzeci de ani care nu vrea să se legitimeze și protestează vehement până când o lovitură de bâtă îi însângerează gura. Tânărul rămâne mut. Sângele îi curge șiroaie din dinții și buzele sparte. Un civil grăsuț, în costum gri, tuns scurt, le arată minerilor insigna de pe haina tânărului. «Ăsta-i P.N.L.-ist băieți, de-a lu’ Câmpeanu, gâdilați-l să simtă!» Minerii încep să înjure… minerește, și-n câteva secunde tânărul e la pământ fără cunoștință sub ploaia de bâte care-l transformă într-o masă însângerată fără față. Este târât către o dubă a Poliției. Civilul grăsuț a ochit un alt tânăr pe care-l indică grupului de mineri. Tânărul care a asistat la scena anterioară o rupe la fugă. «Pe el, măăă!» – strigă minerii, și este placat ca la rugbi de grupul de mineri venit din lateral. Loviturile se abat asupra lui, ca o avalanșă. Cade, se ridică, cade iar, încearcă să se ridice iarăși până când un ciomag noduros în cap îl face să devină inert. Este controlat în buzunare. «- Artist plastic…», silabisește un miner. «E bun, ăsta-i din ăia!» Civilul grăsuț a dispărut. Capul îmi vâjâie. Mă apropii de alt grup care ține imobilizată o femeie de vreo cincizeci și ceva de ani. N-are acte la ea, dar e demnă și aspră în judecăți. Îi ceartă pe mineri. Plasa cu pâine și cartofi și-a risipit pe jos conținutul. Le vorbesc minerilor, le vorbesc și simt că mă ascultă. Eliberează femeia care-și adună de pe jos cumpărăturile și pleacă bombănind. Am reușit! Am în jurul meu vreo trei-patru mineri pe care încerc să-i fac să înțeleagă că este o tragedie, o mare tragedie ce se întâmplă, că toți suntem români și că… «- Ce tot face ăsta agitație aici printre noi, fraților!?» – un glas pițigăiat al unui miner dintr-un grup de cinci-șase care s-a apropiat, își face simțită prezența. Sunt imediat înconjurat de noii veniți. Dau să mai spun ceva, o fracțiune de secundă văd un ciomag noduros care mi se îndreaptă direct spre ochi, dar o mână bătătorită de miner se interpune între fața mea și ciomagul ucigător. «- Ești nebun, mă Petre! În cine dai tu? Ăsta-i domnu’ Crișan de la noi din Vale. E prietenul meu. E cu noi! E de-al nostru. Haideți de-aici domnu’ Crișan!» și mă scoate din mijlocul grupului. Arunc o ultimă privire spre cel care i-a incitat pe ceilalți. Mă privește cu o ură nedisimulată în ochi/ Gesticulează aprins. «… s-ar putea să dați de dracu’ și dacă-ncasați o bâtă din astea pe spinare, a doua n-o mai simțiți la cât sunteți de slab…» și minerul meu cât un munte mă prinde de după umeri și mă conduce spre strada Batiștei. «… vă dau lipsă la inventar la domn profesor și nu se cade, nu-i frumos…». Două fete tinere și frumoase sunt legitimate de un grup de mineri. Fetele scot buletinele. Li se cere și legitimația de serviciu. Spun că n-au. Sunt controlate în geantă. Uneia i se găsește legitimația de studentă la Filologie. E lovită imediat bestial peste față cu un lanț gros și târâtă spre o dubă a Poliției. Cealaltă încearcă să fugă. Se refugiază în spatele unui mic grup de bucureșteni în trecere, care încearcă să o apere. Sunt literalmente călcați în picioare de patruzeci-cincizeci de mineri veniți în fugă, și care lovesc toți odată până când nici unul din cei care au încercat să apere fata nu rămâne întreg, și când toți sunt la pământ «lupta» nu contenește. Sunt loviți în continuare cu picioarele, cu bâtele și cu lanțurile, iar într-un sfârșit sunt cărați pe rând în duba Poliției, care pleacă rapid într-o direcție necunoscută. Minerul mă ține strâns, strâns după umeri și mă conduce afară din piață. Încerc să-i explic, să-l implor să intervină, dar simt că devin incoerent. Vreau să spun prea multe deodată, mintea sub imperiul ororii nu mai produce fraze care să convingă, care să sensibilizeze măcar logica de fier a minerului: «… știm noi ce-avem de făcut aici, am fost informați precis, n-aveți nici o grijă, facem noi curățenie, da’ acum mergeți acasă! E păcat de dumneavoastră că sunteți tânăr…!». Nu plec. Mă așez pe treptele Teatrului Național pentru câteva momente. Sunt epuizat. În fața mea, la nici 30 de metri, un bătrân este lovit, un băiat și o fată încearcă să-i tempereze pe agresori. Ostilitățile se mută imediat asupra lor. Tânărul și-a luat iubita în brațe, încercând să facă scut din trupul lui, protejând-o. E o fată micuță care se ghemuiește la pieptul lui. Are fața desfigurată de groază. Minerii râd și lovesc cu ciomegele, trag de ei încercând să-i despartă. Tinerii sunt însă ca un grup statuar, nu pot fi despărțiți. Li se rup hainele. Fusta fetei e sfâșiată în bucăți. Minerii râd, râd și lovesc. Doamne, dă-mi putere să rezist! Mă ridic și mă îndrept spre ei. În același timp cu mine vine din direcție opusă un miner fără nimic în mână. Are cască albă pe cap. Intră în grup, îl temperează și tinerii sunt eliberați. Pleacă năuci și însângerați. Știu că minerii care poarta cască albă sunt ingineri. Mă apropii de el cu teamă. Dacă… dar nu! «Vă simțiți rău?», mă întreabă. Arăt probabil ca dracu’. Îi spun că sunt și eu din Valea Jiului, că am rude acolo, îi numesc și câțiva prieteni pe care-i am la Petroșani. Nu e nevoie să fac eforturi pentru a-i cuceri încrederea, mi-o acordă de la început, încearcă la rândul lui să-mi explice: … e inginer la Uricani. Minerii au fost aduși la București direct din șut. Au primit mână liberă să facă ceea ce fac. Li s-a spus că muncitorii bucureșteni sunt cu toții niște lași, că liderii lor sindicali sunt cumpărați de Rațiu și de Câmpeanu. Că ieri emisiunea la televizor s-a întrerupt pentru că au fost parașutați legionari care vor să cucerească Televiziunea și să dea o lovitură de stat ca să-l înlocuiască pe Dl. Iliescu cu Rațiu sau cu Câmpeanu… Sunt oameni simpli din toate colțurile țării, fără pregătire, care s-au adunat în Valea Jiului, pentru că mulți dintre ei n-au găsit nimic de lucru în altă parte, nici măcar nu se pot numi mineri. Minerii adevărați s-au pensionat de curând, iar cei care mai sunt, mulți dintre ei n-au venit la București și chiar dacă au venit nu fac altceva decât să-i tempereze pe ceilalți, că el personal a venit cu ei pentru că prevedea în linii mari ce se va întâmpla, cu toate că acum este el însuși uimit de proporțiile violenței și de totala lipsă de discernământ a celor care o produc, dar au o psihologie specială – au venit să facă ordine și să apere guvernul – și în virtutea acestei psihologii totul este posibil și scuzabil pentru ei…

Bucureștenii nu se mai opresc, nu mai comentează, ocolesc grupurile de mineri, trec umiliți cu privirile plecate. După ce ieri au văzut FURIA dezlănțuită pe străzi, clădiri incendiate și luate cu asalt, automobile și autobuze în flăcări, după ce-au auzit iarăși focuri de armă lângă ferestrele caselor lor, astăzi privesc neputincioși, speriați și în panică aceste grotesc spectacol al cruzimii. Și totuși, nu toți suntem vinovați. Atunci de ce? Pentru ce? Pentru cine? Pentru liniștea noastră? Preșul e prea mare…

GEORGE CRIȘAN”.

Sursa: „Zig-zag”, 19-26 iunie 1990, p. 5.

[Alexandru Cîță]