„Articol apărut în International Herald Tribune din 17 iunie 1990
Testul cu acid pentru depistarea nașterii democrațiilor din Europa Răsăriteană, este cel în care se vede dacă ele pot sau nu tolera opoziția. Impropriul numit Front al Salvării Naționale din România a căzut la acest test.
Confruntat cu demonstrații pașnice, FSN-ul a răspuns cu o ferocitate asemănătoare cu cea văzută anul trecut în Piața Tiananmen, stropind Bucureștii cu și mai mult sânge.
Devastările din București au urmat unor alegeri falsificate care au dat foștilor comuniști, care domină acum frontul, un simulacru de mandat. Declarația d-lui președinte I. Iliescu că salvează democrația prin asmuțirea poliției și a muncitorilor înarmați împotriva «rebeliunii fasciste» reprezintă un pur afront, tipic tiranului căruia o dată i-a slujit.
Într-o perioadă când alegeri naționale au loc în toate cele șase țări din fostul bloc sovietic, această sălbăticie izolează România. Autorii ei nu trebuie să se îndoiască de reacția pe care o va naște, mai ales că violența s-ar putea răspândi și în Bulgaria, unde foștii lideri comuniști sunt de asemenea confruntați cu demonstrații de masă.
La fel ca în Beijing, cei care au provocat furia regimului român nu au fost fasciști, ci greviști ai foamei. Piața Universității din București a fost ocupată începând din 22 aprilie 1990 de demonstranți care cereau demisia foștilor lideri comuniști. Până acum o săptămână, dizidenții au crezut că pot să trateze cu oficialitățile, fie și la un nivel mediu, pentru a pune capăt protestelor în schimbul accesului la televiziunea de stat. Miercuri, 13 iunie, regimul a atacat demonstranții fără niciun motiv. O poliție turbulentă, înarmată cu bastoane electrice, a evacuat piața, dând foc la corturi arestând circa 260 de demonstranți. Au fost sute de răniți, când protestatarii au replicat prin atacarea sediului Poliției și al Televiziunii. Minerii înarmați cu bâte au fost transportați la București, rugați fiind să-i caute pe dizidenți.
Responsabilitatea pentru această brutalitate revine direct conducătorilor care și-au închipuit, se pare, că alegerile «libere» le-au dat dreptul la violență. Acuzația d-lui Iliescu că ziarele de opoziție și personalități democrate recunoscute au participat la un complot fascist este o ofesnsă la adresa opiniei publice. Acuzația vine chiar de la conducătorii care nu au reușit să demobilizeze disprețuita, deși rebotezata forță (securitatea) și care au ordonat execuția secretă a fostului președinte N. Ceaușescu și a soției sale. Spre deosebire de celelalte țări din blocul răsăritean, în România a existat o revoltă sângeroasă care însă a lăsat structurile puterii intacte. Cea mai săracă și în același timp represivă din țările Pactului de la Varșovia, România, rămâne sinistru detașată.
Dl. Iliescu spune că acum caută o cale nouă care să-i aducă României un regim social-democratic și în final să devină membră în Comunitatea Europeană. Lui trebuie să i se aducă aminte în mod clar că, dacă dorește pace acasă și aprobare din partea străinătății, guvernul său trebuie să arate aceeași reținere și respect pe care le pretinde de la oponenți”.
Sursa: „Dreptatea”, 23 iunie 1990, p. 4. 