Interviu cu domnul Andrei Bîrsan, președinte al Asociației „Bucurestiul meu drag”, inițiator al Centrului Memoriei Vizuale și fotograf în timpul Fenomenului Piața Universității și Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Am discutat despre fotografiere în anii 1990 și despre evenimentele la care a fost martor.

.

• Valentin Maier: Care era drumul unei fotografii la nivelul anului 1990, de la declanșarea aparatului de fotografiat până la fotografia în format fizic? (diferențele față de modul ușor de a realiza fotografii digitale astăzi, developare și alte procese necesare).

Andrei Bîrsan: O fotografie începea cu cumpărarea filmului, pare ciudată această problemă dar în 1990 încă nu se găseau în toate magazinele foto (în anii ‘80, chiar dacă se produceau materiale fotosensibile, marca AZO se găseau rar la magazin și îți dădeau numai trei filme), câteodată am cumpărat și din piață de la moldoveni, filme rusești.

Urmează pașii normali: expunere, așteptarea terminării filmului 🙂 developarea și mărirea lui. Procesul argentic este simplu dar conține foarte mult meșteșug, interacționezi cu pelicula, cu substanțele într-o atmosferă mistică într-un laborator foto plin de mirosuri și lumină verde. Andreea, fiica mea, era cam speriată când măream fotografiile. În baie aveam „Photoshopul” acelor ani, adică aparatul de mărit, substanțele și tăvițele. Dura până sa scoți o fotografie bună, făceai teste de expunere și de contrast, cropuiai („tăiai” – V.M.) și variai expunerea locală sau accelerai developarea într-o anumită zonă prin frecarea hârtiei cu degetele. Ieșeam din laborator cu o tavă plină de poze ude pe care le uscam la un aparat dedicat cu plăci cromate, ca să le dea luciu. Era o bucurie să le răsfoiesc împreună cu Mihaela. Câteodată nu reușeai să faci ce ți-ai dorit …

• VM: Ați fost martor la evenimentele din timpul Fenomenului Piața Universității și Mineriada din 13-15 iunie 1990? Puteți să ne descrieți ce vă mai aduceți aminte din acea perioadă? Ce v-a impresionat cel mai mult? Ați fost în piață atunci când au venit minerii? Sau ați avut de-a face cu minerii în alt punct al Bucureștiului? Care au fost dificultățile întâmpinate ca fotograf în acele momente (Mineriada, Fenomenul Piața Universității)?

Andrei Bîrsan: În februarie 1990 eu și Mihaela ne-am dus să ne comandăm verighete pe strada Eforie. Nu mai știu ce mineriadă era, dar se auzeau zgomotele manifestației … cumva eram obișnuiți de la revoluție.

Să-ți spun drept în acele zile nu mă prea preocupa politica. Eram proaspăt căsătorit, eram în ultimul an la facultate și lucram la proiectul de diplomă, cred că mergeam la facultate de două ori pe lună. Nu aveam telefon, așteptai peste 10 ani ca să-ți instaleze telefon, la televizor nu ne uitam, pur și simplu eram rupți de tot astfel că nu prea știam ce se petrece în oraș. S-a întâmplat să mă întâlnesc în cartier cu o profesoară din liceu care era foarte indignată de drogați din Piața Universității. În timpul manifestațiilor am trecut de câteva ori prin Piața Universității era pașnică, oamenii se adunau, se cânta sau se țineau discursuri, puteai să faci oricâte fotografii, nu se lua nimeni de tine. Din păcate am făcut foarte puține fotografii în aceea perioadă.

Pe 13 iunie este ziua soției, Mihaela. Am mers cu metroul până la Romană și am luat-o pe jos spre Unirea ca să-i mai cumpăr un cadou. Nu știam de evenimentele din Piață. Cum am trecut de Patria se zărea fumul din Piața Universității. Plouase puțin și erau oameni cu umbrele. Norocul a făcut să am la mine aparatul de fotografiat, un Zenit E cu obiectiv de 50 mm. Mi-a plăcut să fac fotografii, îmi aducea puțin aminte de atmosfera de la revoluție. Fum, oameni alergând, camioane în flăcari, țipete și foarte multă confuzie, cred că nici milițienii lui Iliescu nu prea știau ce e pe acolo (chiar dacă ei au incendiat autobuzele). Am o fotografie cu un tânăr cocoțat pe un stâlp, unde era o cameră de supraveghere care încerca să o rotească în sus ca să nu mai vadă piața. Atmosfera se mai calmase, erau foarte mulți gură cască, cam ca mine așa. M-am învârtit puțin și am plecat acasă.

Fac fotografii din 1979 și nu mi-a fost niciodată frică că voi păți ceva cu toate că mi-a fost confiscat aparatul de două ori în anii ‘80. Și pe 13 iunie am făcut fotografii fără niciun incident.

În schimb, pe 14 iunie am ieșit prin Centru sa fac fotografii minerilor. Eram un student ochelarist, țintă sigură pentru mineri. În Piața Rosetti minerii cuceriseră sediul PNȚ-CD, curtea era plină de dosare, mobilier etc. aruncate pe geam, iar minerii călăreau ferestrele chiuind. Ce mult aș fi vrut să-i fotografiez, dar mi-a fost frică! Astfel că nu am nicio fotografie cu minerii.

Nu am fost în piață când au venit minerii. Am văzut pe youtube, acum câțiva ani, animalitatea minerilor și cum le mulțumea Iliescu. Din păcate o mare parte din populația României era cu Iliescu și minerii, de fapt au rămas și acum.

• VM: Ce impact credeți că au avut acele evenimente asupra societății democratice românești în devenire, din anii următori?

Andrei Bîrsan: Când spui impact te gândești la ceva cu efect puternic. Nu a fost să fie, Fenomenul Piața Universității a început în aprilie, cu o lună înaintea primelor alegeri libere și principala revendicare a fost punctul 8 de la Timișoara, activiștii ai PCR să nu aibă voie să candideze la alegerile din 20 mai.

Din păcate majoritatea românilor erau subjugați de „tătucul” Iliescu și frumosul Petre Roman și întărâtați împotriva celor fugiți în Vest, care nu au mâncat salam cu soia ca noi (de parcă Iliescu și Petrică au mâncat). Foarte puțini au agreat Fenomenul Piața Universității, erau spălați pe creier și susțineau neocomuniștii chiar dacă toți își doreau produse din Vest. Ca toate acțiunile „Ciumei Roșii” manipularea a fost principala armă. Cât de troglodit poți fi ca să strigi lozinci: „IMGB face ordine!”, „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”? Și în zilele noastre se vede la „Ciuma Roșie” ura față de intelectuali, de cei care vorbesc corect românește, care știu aria cercului ca să nu mai zic că dacă știi o limbă străină ești trădător de țară.

Mineriada a accelerat plecarea tinerilor din țară și a continuat startul de la revoluție cu abrutizarea românilor. Nu ne vindem țara, dar o dăm moka – (gratis – V.M.) – securiștilor. A dus la divizarea societății, divizare ce s-a accentuat după alegerile din 2016.

• VM: Care credeți că sunt cele mai puține știute informații despre acea perioadă?

Andrei Bîrsan: Victimele mineriadei, nu se stie numărul lor și vinovații. De fapt dacă ne uităm acum 2 ani, 10 august 2018, crezi că vom afla cine ne-a gazat în Piața Victoriei?

• VM: Care sunt principalele învățăminte pe care generațiile tinere și cele viitoare le pot lua din cele întâmplate?

Andrei Bîrsan: Unii au înțeles că cei 20 de ani profețiți de Brucan sunt adevărați și au plecat din țară, alții au înțeles că politica este un „ciolan” generos și s-au apucat de politică, iar cei mai mulți nu au înțeles nimic, fie că nu i-a interesat fie nu i-a dus capul. Iliescu a fost ales de trei ori președinte, iar în 2016 „Ciuma Roșie” a dominat alegerile atât locale cât și parlamentare mulțimită tinerilor care nu au avut chef să meargă la vot (poate au avut motiv, le făta pisica, pâinea nu a ieșit frumoasă sau mustața nu le stătea destul de țeapănă)….

.

Îi mulțumim foarte mult domnului Andrei Bîrsan pentru amabilitatea cu care ne-a oferit acest interviu, precum și pentru fotografiile pe care le-am inclus în expoziție și îi dorim mult spor în proiectele pe care le are în derulare.