„Istoria creează coincidențe? La 13 mai 1936, tot la miezul nopții, Hitler, într-un discurs ținut la München, își chema acoliții să apere noua ordine. La 13 mai 1990, într-o alocuțiune televizată, sobru și sigur pe el, fără obișnuitul fard telegenic de dinaintea alegerilor, dl. Ion Iliescu făcea apel la forțele progresiste din țară pentru apărarea democrației. O democrație călcată în picioare de însuși noul șef al Statului Român! Marea Cacialma Valahă, a cărei serie întâi fusese prezentată de Guvern în zorii și în cursul zilei prin «ieșirea» organizată în Piața Universității, avea să cunoască și seria a doua. Pe 14 iunie, după orele cinci ale dimineții, ecranul politic al României se va colora din nou în culorile lașității dictatoriale.

În momentul când domnul Iliescu rostea ultimele cuvinte, minerii erau pe drum. Chiar și un analfabet politic poate înțelege că discursul Președintelui, început la orele 23,47, a fost bătaia de gong care a declanșat un spectacol regizat. La prima lor sosire oamenii adâncurilor primiseră vizita și fuseseră conduși spre București de elicopterul unui înalt personaj guvernamental! Ce se poate preciza, la acest capitol, în legătură cu evenimentele din 14 iunie? Mai întâi că numărul minerilor nu a fost de patru mii, nici de douăsprezece, ci de douăzeci și două de mii! Sigur că un prim ministru nu este obligat să aibă logica lui Aristotel, principiile democratice ale lui Democrit sau creierul lui Shakespeare, dar câte ceva din toate acestea ar fi necesare. Lipsa acestora, cumva justificată în cazul domnului Petre Roman, ar presupune existența respectului față de popor și al unei doze de bun simț politic care să cenzureze acțiunile guvernului pe care-l conduce. Neîndoielnic, dl. prim-ministru nu le posedă nici pe acestea. Deocamdată să precizăm că la Conferința de presă de duminică, ulterior și pe parcursul «explicațiilor» oferite telespectatorilor francezi, domnul Roman a negat, vorbind și în numele domnului Iliescu, că guvernul ar fi chemat minerii «să facă ordine» în Capitală! Așa să fie? Cine le-a permis acestora să părăsească locurile de muncă?, cine le-a pus la dispoziție garniturile de tren?, cine le-a plătit salariile? Și dacă nu i-a chemat, de ce Guvernul s-a simțit obligat să le asigure «un minim de hrană și apă, fără alte băuturi»? De ce n-a precizat domnul prim-ministru unde au dormit minerii, cine le-a pus la dispoziție mijloacele de transport prin Capitală și bastoanele de cauciuc? În acest context e necesar să reținem că mâncarea «salvatorilor» a fost pusă pe masa acestora printr-un ordin dat de dl. Ion Iliescu marilor unități economice din Capitală de a expedia, prin cantinele respective, pachete cu alimente. Deci vă rog să rețineți: ordin! Revenind la subiect, la această oră știm că Guvernul n-a «invitat» minerii să disciplineze Metropola dar… le-a mulțumit pentru acțiunea întreprinsă!?!

 

«Furia neagră»

Evident, acest preambul jurnalistic a fost declanșat de evenimentele al căror martor ocular am fost. Pe 14 iunie, la orele 3,30, împreună cu alți trei colegi, traversam bulevardul 1848, în dreptul Spitalului Colțea, îndreptându-ne spre redacție. În Piața Rosetti, o hoardă de demenți – i-am putea numi altfel? – făcea tot posibilul ca să incite grupurile de polițiști militari aflați în fața Ministerului Agriculturii. La 3,45 o colegă dactilografă, a început să bată la mașina de scris reportajul despre întâmplările zilei anterioare. La 4,30 din stradă a răzbătut un zvon: vin minerii! Nu!, mi-am zis, nu se poate!, nu se poate pentru că dacă suntem sinceri cu noi înșine este imposibil să rămânem în permanență niște oameni sortiți violului politic! Și am dictat mai departe până la ora cinci când pe bulevardul Republicii s-a auzit tropot de bocanci. Am ieșit în curte: Poliția militară se retrăgea! Aveam să-mi dau seama că era un gest strategic, știind ce va urma! La 5,25 un vaiet de groază a străbătut curtea sediului P.N.Ț.-c.d.: minerii! Lămpașele erau la cincizeci de metri de noi. Stăteam pe buza nopții care se decolora privind cum se apropie talazul negru. Și iarăși totul îmi devenise clar: într-o democrație și libertate care colcăie de nesiguranță și sete de răzbunare ca un cartier rău famat, partidele din opoziție, bieți imigranți veșnic înșelați pe drumul dintre Sodoma și Gomora vor fi, încă o dată, plătitori din oficiu ai oalelor sparte. N-avea rost să mă rog. La margine cerului mi se părea că o văd pe buna mea mamă, turnând apă într-o fântână secat; vara verde a ierbii trecuse, și m-a luat cu frig; altădată scăpat de la moarte, mi-am amintit că sub candela suferinței mai îngenunchez uneori lângă sufletul unei gladiole deocheate. Atunci am auzit țipătul colegei care mă trăgea înapoi, ești nebun, vino! Furia neagră escalada gardurile…

Skinheads II?

Am putea discuta despre ceea ce s-a petrecut în zorii zilei de 14 iunie pornind de la sentimentul eroziunii politice. Sau ne putem întreba de ce oameni cinstiți, până la o vreme, oameni activi sunt transformați în paraziți cu dreptul la subzistență politică asigura. La urma urmei, de ce se mulțumesc cu atât? De ce acceptă să li se pună belciugul în nas și să li se spună: duceți-vă acolo!, și ei se duc acolo! E doar atracția politicii sau șansa de a juca fără a gândi alături de cel aflat la putere? Sau în România au apărut skinheads-ii politice? Termenul și fenomenul în sine conțin o mare cantitate de parazitism politic fiind sursa unei alte morale și a unei alte estetici, care nu are nimic comun cu adevărata democrație și adevărata libertate. În mod cert însă scopul lor este crearea panicii, a ținerii sub teroare a lumii din jur, înfricoșată sau indiferentă. Și tot în mod sigur răzbunarea e o armă din arsenalul lor. Chiar dacă nu știu pentru ce o practică, e o armă din arsenalul ce le este pus la dispoziție. Dar până când se vor trezi și vor sta împotriva celor care-i mint și manipulează, ca sub efectul unui drog, își urlă singuri în urechi: dacă așa ni s-a zis, hai să-i dăm gata!

Baricadă inutilă

Când am ajuns la etajul întâi ceilalți, vreo cincisprezece, baricadau una din uși. O masă, un dulap. O masă și un dulap în cealaltă ușă. Curtea se cutremura de tropotul bocancilor. Imediat aceiași bocanci au început să urce scările. Ieșiți afară! Cozile de topor, ciocanele și bastoanele de cauciuc au prins să bată cu furie în uși. Era ora 5,49! Un tânăr a sărit pe geam, o colegă l-a urmat! Ușile au zburat în țăndări. Toată lumea buzunarele pe dos și actele! Am tresărit! Vocea mi se părea cunoscută, venea de undeva din timp, se estompa, apoi îmi lovea din nou cu putere timpanele. «Minerul» care strigase m-a privit o clipă nesigur, a ezitat, în cele din urmă a întins bastonul de cauciuc spre mine: ieși. N-aveam încotro, rămăsesem ultimul. Până să străbat cei câțiva metri care mă despărțeau de el mi-am amintit de unde-l cunosc: era unul dintre cei care mă anchetaseră pentru complicitate la cazul Paul Goma. Acum devenise «miner» care apăra democrația! Un «miner» între ceilalți mineri, adevărați prin profesie, oricum ortaci în acțiunea pe care trebuiau s-o ducă la bun sfârșit. Coborând scările mi-am dat seama că dezastrul începuse. Toate ușile erau sparte, actele redacției zburau în valuri spre locul unde avea să li se dea foc. În clădirea Sediului central al partidului furia neagră clocotea. La a 57-a lovitură primită cu o coadă de topor am renunțat să mai număr! Ajunsesem la poartă și în fața mea, întins pe trotuar, unul din paznici, PETRIȘOR EMIL, era lovit cu furie de vreo 20 de inși. Cu toate că era mort! Haide! Loviturile nu încetaseră între timp, știam că voi mai primit și altele, totuși preferam să rămân acolo! Mă obișnuisem cu gândul morții! Cei de lângă mine se aflau în aceeași situație. Spuneți unde ați ascuns armele? Și banii! Am început din nou să număr. Simțeam doar cum sunt izbit, nu mai vedeam, nu mi se lăsa timp să-mi limpezesc ochii de sângele care țâșnea. Plecasem de acasă îmbrăcat în alb, acum eram roșu. La câteva minute după ce am fost dus vis-a-vis de Hotelul «Modern», s-a apropiat și una din colegele mele. Mi-a șters fața de sânge și am putut s-o privesc. Avea pe chip o seninătate ciudată. Ilie, dacă pune Chițac mâna pe tine, s-a terminat! Am ridicat din umeri, știam și eu asta. Serialul meu de «Enigme» declanșase un torent de amenințări. Încă nu-mi trecea prin cap că domnul (fost) ministru de interne va rata ocazia. La 6,30 m-a interpelat acel foarte înalt personaj din guvern: Sunteți Ilie Costache de la Dreptatea? – Da, domnule! – Vă place ceea ce se întâmplă? Ar trebui să-i întrebați pe domnii Iliescu și Petre Roman! S-a întors și a ordonat cuiva să aducă Jeep-ul: pe el și colega lui îi duc eu la Procuratura Generală! Ajunși în dreptul telefoanelor de la Piața Rosetti, a spus șoferului: Oprește, lângă minerul acela cu salopeta mai deschisă, e inginerul Radu. – Ascultă, Radule, aici ați terminat treaba, dați-i drumul la Universitate! Acestea fiind zise, șoferul a făcut la dreapta, la Procuratură nu era nimeni, drept care acel foarte înalt personaj din guvern m-a privit cu subînțeles: – Mă cunoașteți! – Nu, domnule! – Chiar nu mă cunoașteți? – Îmi pare rău nu v-am văzut în viața mea! – Chiar nu știți cine sunt? – V-am spus, nu v-am văzut în viața mea! Și-a murmurat numele și funcția puțin contrariat. – Nu m-ați înțeles, am replicat, nu v-am văzut niciodată! Atunci a înțeles și o umbră de zâmbet i-a sfințit, trecătoare, fața! – Mergeți și spălați-vă!, dar pe mine nu m-ați văzut, nu m-ați cunoscut, nu eu v-am dat drumul!

Jeep-ul a demarat. Undeva bătea un clopot, am întors capul, unde naiba să fugi!, eram ca un iepure fugărit în numele sfintei idei de a-mi fi găurit capul cu un glonț, aleargă pe gheață, iepure! Dacă poți! La 100 de metri de noi minerii devastau totul. Am simțit că sunt ultimul rest de civilizație cu trece îndoliat prin tristețea lumii. Și totul a început să se învârtească, am dat să mă prăbușesc, data de lângă mine a țipat: Ilie!, mi-a trecut brațul pe sub umeri: – Haide, Ilie! Trebuie s-o ștergem de aici! Tremuram! Și-a scos hanoracul și l-a pus pe mine zâmbindu-mi șters: – haide, comunismul latră! Și mușcă la doi pași de noi! Nu puteam privi în urmă. Știam că am sărit geamul istoriei, că sunt ziarist la DREPTATEA, membru al P.N.Ț.-c.d., și că 43 de ani nu reprezintă nimic în existența unei națiuni dacă… Traversam luna noiembrie a anului 1946!

(Partea a doua a acestui reporta v-a fi publicată în ziarul nostru de mâine având următoarele subtitluri: Sonet pentru o garoafă; Spitalul de urgență; Bună seara, domnule Președinte!; Alo!, Curtea cu juri de la Haga!?; Concluzii).

Ilie Costache”.

Sursa: „Dreptatea”, 21 iunie 1990, p. 1, 4.

[Vlad Mihăilă]