„Miercuri 13 iunie

După amiaza, de la ora 15 la ora 17.

De jur împrejurul Pieții Universității sunt în continuare cordoane de polițiști dublate de baraje formate din camioane și autobuze.

În fața lor grupuri de trecători. Printre ei mulți agitatori pro și contra. În fața librăriei Eminescu într-un asemenea grup un tânăr explică printre altele că, de fapt, românii vor să muncească ca în socialism și să trăiască ca în capitalism. Se dă pe sine drept exemplu spunând că a ajuns inginer fără să învețe, chiulind de la cursuri, iar meseria a învățat-o în uzină, de la muncitori. După ce discuția se aprinde, așa zisul inginer dispare discret din mijlocul grupului. Dincolo de piață în fața Ministerului Agriculturii, într-un alt grup, un alt individ dă lecții de democrație oricui dorește să-l asculte. Îl reîntâlnesc peste o jumătate de oră în fața ambasadei americane, de data aceasta ca adept al Frontului.

Pe străduța din fața Arhitecturii circa cinci sute de persoane scandează lozincile arhicunoscute. Este SINGURUL loc unde sunt grupați manifestanți. Ei pot fi cu ușurință blocați dacă dinspre piața Palatului ar veni două sute de polițiști și i-ar înconjura împreună cu barajul deja existent care apără piața. Acest lucru nu se întâmplă, deși este o manevră evidentă pentru oricine ar vrea să anihileze demonstrația. DAR NIMENI NU VREA SĂ O ANIHILEZE.

Intrarea manifestanților în piață mă surprinde din nou în fața Ministerului Agriculturii. În timp ce polițiștii se retrag precipitat (deși puteau să plece cu camioanele și autobuzele) vehiculelor li se dă foc de indivizi care dispar cu repeziciune și profesionalism. Încerc să-l urmăresc pe unul dintre ei pe străduța spitalului Colțea. Din «întâmplare» mă ciocnesc de doi indivizi. Până să mă ridic de jos clientul meu dispăruse.

Mă reîntorc în piață. Este o vânzoleală de nedescris. Nimeni nu știe ce se întâmplă sau ce este de făcut. După un timp apare în balcon Marian Munteanu. Intru în clădirea Universității, până în camera din care se iese spre balcon. Aici haosul este total. Timp de aproape o jumătate de oră cât rămân aici acest lucru este imposibil de realizat. Cobor din nou în piață.

După ora 17, până la ora 20.

Din balcon se cere regruparea studenților într-o coloană organizată. Este imposibil deoarece masa manifestanților, instigată, o pornește spre Ministerul de Interne. În strada Eforie, în fața Poliției Capitalie sunt deja aproape o mie de manifestanți. În curte sunt aproape două sute. Trei țigani într-un camion cu prelată încearcă să spargă ușa de la intrare. Câțiva sparg becurile din curte. Vreo zece demonstranți aruncă cu pietre în geamuri.

Ies din curte, ocolesc clădirea, și ajung la poarta dinspre chei.

Două sute, două sute cincizeci de tineri și copii aruncă cu pietre lemne și… pantofi în geamurile poliției. Mă reîntorc în strada Eforie în momentul în care un tânăr tocmai termină de închis vanele la conductele de apă la căminul aflat lângă ieșirea din garaj. Dispare cu aceiași repeziciune ca și cel ce a dat foc la camioane.

Revin în Piață și pornesc spre televiziune în urma unui autobuz încărcat cu manifestanți și urma de o coloană de peste o mie de oameni. În dreptul sediului FSN sunt strânși zece- cincisprezece simpatizanți. Îi recunosc din perioada alegerilor când formau grupuri «spontane» de dialog în fața sediilor lor. De parterul clădirii se apropie un tânăr cu cască de motociclist pe care sparge geamurile cu o rangă, fără ca cei prezenți să încerce să-l oprească. Ulterior încearcă fără prea multă convingere să-l rețină, dar agresorul este protejat de un grup de patru indivizi care se retrag și dispar cu repeziciune. Iau metrou din Piața Romană și ajung la televiziune. În fața troiței, pe Dorobanți, sunt adunați aproape cinci mii de oameni. Sunt gură cască în proporție de sută la sută. În curte încă nu au pătruns manifestanți. Coloanele abia se apropie. De jur împrejurul televiziunii sunt postați militari. O apreciere sumară indică o cifră în jur de o mie două sute de soldați și ofițeri. Mă îndrept spre poarta din strada Pangrati. Este păzită de cel puțin o companie de infanteriști întărită de poliție militară. În fața porții, cincisprezece douăzeci de feseniști, veniți să apere televiziunea.

Încerc să intru în televiziune. Accesul presei este interzis.

Colonelul care comandă trupele refuză să-și decline identitatea și să răspundă întrebărilor mele. Sunt alungați de la poartă de grupul de feseniști. Mă retrag câțiva pași și încerc un dialog cu unul dintre ei care pare mai rezonabil.

Noaptea, după ora 20.        

Încep să apară manifestanții care intraseră în clădire și au fost evacuați. Soldații îi lovesc cu bastoanele de cauciuc, cu paturile de armă sau cu picioarele. Apoi îi predau civililor care îi bat cu sălbăticie. Multe sunt femei. Sunt și câțiva copii. Aproape o sută de oameni trec prin aceste furci caudine. Mă îndrept din nou spre curtea din fața televiziunii. Aici o sută o sută cincizeci de manifestanți sunt împiedicați să se apropie de intrarea în studiouri de un baraj de blindate în spatele căruia se află un cordon masiv de trupe. Mă întreb cum au putut să intre totuși mai înainte ceilalți mai puțin de două sute de demonstranți și mai ales DE CE li s-a permis să intre în clădire?

Au fost altercații între simpatizanții FSN și demonstranții anticomuniști. Cei dintâi după ce lovesc se refugiază în spatele cordonului de soldați care îi protejează. Armata este prezentă în număr foarte mare. Numai în locul unde mă aflu sunt peste două sute cincizeci de soldați asistați și coordonați de civili. Împrăștierea și arestarea celor câteva zeci de capete înfierbântate ar fi o joacă de copii pentru militar. Nu o fac și preferă să se retragă în clipa când începe tirul cu pietre, bile, sticle etc. Este trecut de ora 22. S-a întunecat. Mă îndrept spre casa unui prieten care locuiește nu departe de televiziune. Stau de vorbă și ajungem amândoi la concluzia că este o provocare din partea puterii ca pe 22 decembrie, 28 ianuarie, 18 februarie. Plec la miezul nopții când în curtea televiziunii câteva zeci de demonstranți continuă să arunce cu pietre și sticle incendiare.

Pe partea cealaltă a clădirii în strada Ermil Pangrati FSN-iștii veniți să apere televiziunea LA CHEMAREA TELEVIZIUNII, sunt împiedicați să intervină împotriva huliganilor de către armată și poliție. Deci când armata și poliția vor să împiedice ceva, reușesc.

Manipularea începută pe 16 decembrie ’89 continuă. Televiziunea își face «datoria» cu prisosință.

Joi, 14 iunie

Dimineața de la ora 8 la ora 13

În centrul orașului domnește teroarea. Sunt martor la aproape douăzeci de scene de violență, declanșate de civili și de mineri. Sunt legitimat de două ori de mineri secondați de civili.

După amiază, de la ora 14 la ora 18

Scurtă călătorie în afara orașului. Totul este de un calm desăvârșit.

Țăranii din jurul orașului nu știu nimic din cele ce se întâmplă. La ei e liniște și muncă. Pentru pâine!

Șerban Popa”.

Sursa: „Dreptatea”, 21 iunie 1990, p. 1, 4.

[Vlad Mihăilă]