„Știți ce opinii contradictorii se fac auzite în legătură cu Piața Universității. Urmăriți, seară de seară, imaginile pe care le prezintă televiziunea. Manifestarea de acolo pare să fie ridicată la rangul de evenimentul numărul 1 al campaniei electorale. Joi seară nu mi-am stăpânit curiozitatea și chiar am vrut să fiu alături de ceea ce credeam că reprezintă o forță în viața noastră politică.
Prima impresie, dincolo de influența mass-mediei, a fost generată de aprecierea numărului de participanți, mai ales că aproape toți cei care luau cuvântul se plângeau de neinformarea corectă în acest sens. Și aveau dreptate. Pentru a face o evaluare cât mai apropiată de cifra reală, mi-am pus întrebarea pe ce stadion sau în ce sală de sport ar putea avea loc cei prezenți, fără a fi înghesuiți. Cu siguranță, Sala Polivalentă din Capitală ar fi generoasă. De altfel, la «cronica electorală» prezentată de televiziune la miezul nopții, am văzut și ce poate însemna opoziția numeric egală la mitingul domnului Iliescu, organizat la…Herculane. De unde exagerarea de la Universitate și de ce? În primul rând, de la modul cum se numără; la un moment dat, a venit în piață o coloană de 200-250 de studenți. De la tribună s-a exclamat «spontan»: «Mulțumim celor 3000 de studenți sosiți de la Politehnică!». Răspuns: «Cinste lor! Cinste lor!». Criza de efectiv este de altfel foarte bine conștientizată de organizatori: «Apel: fiecare golan să oblige măcar un apropiat să gândească». Foarte correct. Este bine să gândim. Nu știu dacă cei care au lansat apelul ar fi favorizați.
Asemănarea cu Cenaclul Flacăra este un fapt izbitor și nu o «găselniță a partidelor-satelit». Am amintit exagerarea numărului de participanți. Atragerea prin show și nu prin argumentele vorbitorilor începe să devină tot mai mult subiect de confuzie. În sfîrșit, vă amintiți de invocarea la Cenaclul Flacăra a lui Eminescu ca protector al dictatorului. Acum portretul poetului național se află, vai, afișat deasupra unor capete înfierbîntate de ură.
Revine sistematic amintirea numărului celor care au aderat la «mini-maxi-show»-ul de la Universitate-4 milioane. Păi atunci, stați liniștiți fraților, nu vă temeți de alegeri! Or, și aici funcționează progresia geometric atribuită studenților politehniști?
Starea de criză cuprinde nu numai efectivul, ci și argumentele lucide, probabil sărace prin însuși subiectul nebulos, în această descendență show-ul având și un umor involuntar, care i-ar face invidioși pe băieții de la «Divertis». Amintesc citirea amănunțită timp de 30 de minute a unor articole din ziarul «Azi» ( tot se plâng redactorii acestuia că tirajul e prea mic), urmată de îndemnuri spre a se scanda «Rușine!». Adepți ai F.S.N., care nu reușiți să vă procurați ziarul «Azi», veniți în Piața Universității! Vi se face o lectură gratuită și selectivă, astfel încât scăpați de parcurgerea materialelor lipsite de interes! Sau discursul ovațional al domnului Rădulescu, pe tema «Tribunalul ne-a respins cele 37 de contestații, după care noi ne-am ridicat și i-am aplaudat. Așa i-am învins în bârlogul lor!». Bravo!
Și astfel de perle se succed debordant, pânăla ora de video (21,30), nu înainte ca un muncitor din Craiova (a omis să specifice că este opozantul…celor două sute de mii de la mitingul F.S.N. ținut în aceeași seară în Bănie!) să se plângă că a luat salariul pe jumătate și «minerii iau dublu» (adică întreg!). Urmând, deci, momentul video, cu secvențe prezentând «figuri de feseniști» greu de descifrat, dar «traduse» de la microfon, în legătură cu care nu prea este nimic de spus, dar este bine să căscăm gura și să ne uităm în sus. Un moment la care, dați-mi voie să mărturisesc că am renunțat la acest program de seară. Fiindcă nu am fost niciodată comunist, nici din vreun partid «istoric» sau nou-înființat nu vreau să fac vreodata parte, am plecat acasă cu convingerea că «zona liberă de neocomunism» este o pălărie prea mare pentru o «masă» de manifestanți atât de mică.
Mihai Popescu”.
Sursa: „Adevărul”, 5 mai 1990, p. 3.
[Laura Dumitrescu]
