„STUDENȚII ȘI-AU SPUS CUVÂNTUL. De la Opera, la Piața Universității, un carnaval al libertății și demnității a străbătut orașul în aplauze și urale. Iertați-mă că nu pot spune câți au fost, dar dacă vă spun ca ajungând pe Calea Victoriei, capătul dinapoi al coloanei se pierdea, în jos pe Știrbey, iar strada era ocupată pe trei sferturi din lățime, vă puteți face o idee cît de vagă. Desigur, «câteva zeci de tineri», spun unele gazete, pentru că Televiziunea n-a spus, încă, nimic.
Pe tot parcursul am urmărit reacția celor ce priveau de la balcoanele locuințelor. Obiectiv vorbind, erau și unii care se abțineau de la orice reacție. Dar numarul lor a fost cu mult depășit de cel al entuziaștilor, în mare parte oameni albiți de vârstă și de necazuri, care strigau odată cu tinerii demonstranți, studenți și elevi. Un țăran cu pălărie de paădurar a împărțit tinerilor din coloană un braț de bujori albi, marfa lui pe care a renunțat să o mai vândă. Pe arterele străbătute, Eroilor, Știrbey, Calea Victoriei și Magheru, din loc în loc cădeau mănunchiuri de flori. Nici un trandafir printre ele! La intersecția Bulevardului Eroilor cu strada Știrbey, o mașină a oprit și din ea a coborît dl. Horia Moculescu, cel care nu o dată s-a aflat în Piața Universității. Prada unei emoții greu stăpînite a salutat pe demonstranți și a strigat împreună cu ei «Jos comunismul!». «Libertate!». Pe strada Știrbey, vis-avis de Conservator, la o fereastră, am văzut un bărbat cu părul încarunțit care își ștergea lacrimile și nu mai reușea nici gesturi nici cuvinte. Era ca o speranță mare redată, întărită tuturor.
În Piața Romană, coloana s-a oprit in tăcere, a îngenuncheat și a cântat cu glasul unic al trezirii la viața «Hristos a înviat!»
Oricât aș încerca să redau emoția de ieri, nu se mai poate. Prefer să redau pur informativ faptele la care am fost martoră. Pentru cei care n-au fost de față, numai imginația poate da detalii. În cursul serii, mulți cetățeni au încercat să solicite Televiziunii câteva imagini din Piața Universității. Mulți au sunat la redacția noastră si a trebuit să le relatăm în direct ceea ce vedeam în stradă. Sperăm că măcar astăzi să avem – dacă s-au înregistrat – imagini de la marea manifestație a studenților bucureșteni. Dacă nu se poate, vom încerca să prindem programele de la televiziunile franceză, japoneză, irlandeză, olandeză, italiană, britanică ș.a.m.d., ai căror reporteri s-au aflat pe tot parcursul demonstrației. Așa e dat, să se intereseze de noi lumea mai mult decît o facem noi înșine.
Poate că se așteptă o luare de poziție clară a elevilor si studenților din București. Iată că faptul s-a petrecut.
Poate că acum vor fi acuzați de a fi contravenit caracterului declarat apolitic al sindicatelor studențești. Dar a fi o organizație apolitică nu înseamnă a te retrage din viața politică a țării. Înseamnă a nu avea candidați în alegeri. Să nu faci, cu desăvârșire nici un fel de politică înseamnă să te resemnezi la situația de obiect al politicii. Or studenții și elevii bucureșteni vor să fie, ei însăși, subiecți ai politicii. Să aibă un cuvânt de spus în hotărârea soartei lor pentru acum și pentru viitor. Ieri, studenții și elevii și-au spus cuvântul: „MAI BINE MORT DECÂT COMUNIST!”.
Sursa: „Viitorul”, 17 mai 1990, p. 1.
[Cosmin Hedeșiu]
