„Piața Universității, ultimul bastion al adevărului, dreptății și iubirii, ultima zonă neîntinată de comunism. O imensă tristețe și oboseală bântuie sufletele oamenilor. Nu pot crede că speranțele lor de zile și nopți s-au năruit, că, pur și simplu, nu au fost luate în seamă. Nu-l copleșește sentimentul înfrângerii și nici cel al zădărniciei, căci ei și-au dovedit în primul rând lor înșiși că pot fi consecvenți și egali. Dumnezeu plânge și lacrimile ploii udă steagurile rănite, făcându-le să atârne greu deasupra locurilor jertfei.

Câțiva semeni ai noștri, hotărâți să înfrunte viața ce li se oferă până în ultima ei clipă se agață de speranță cu disperarea înecatului. Ei acceptă moartea în numele ideii. Tragismul gestului lor final, săvârșit în numele unei conștiințe colective adormite, se situează dincolo de frumos și urât.

Au rămas 13 greviști ai foamei.

Dănuț Lungu, 28 de ani, se află în greva foamei din 3 mai și are deja probleme cu sănătatea, glicemia scăzându-i vertiginos. E hotărât să continue până când se va aproba înființarea unui post de televiziune independent, pentru corecta informare a opiniei publice.

Vasile Virgiliu, 81 de ani este cel mai «proaspăt» grevist, căci și-a început acțiunea de-abia în urmă cu 6 zile. Domnul Virgiliu a fost cândva judecător, împiedicat să prezideze la alegerile «libere» din 1946. Persecutat de regimul comunist, a lucrat pe un șantier, apoi într-un restaurant, pensionându-se în final ca jurist-consult. S-a hotărât să-i susțină pe cei din piață considerând că este singura posibilitate pașnică de a manifesta liniștit și nonviolent. Deși medicii nu sunt de acord, bătrânul va rămâne până la capăt. A suferit de hepatită, a fost paralizat timp de 8 luni și este aproape infirm:

«Nu suntem sinucigași, gestul acesta nu este echivalent cu un sfârșit al nostru ca ființe. N-am venit aici ca să murim. O puteam face acasă. Dorim să fim un exemplu, o făclie, să dăm oricui căldura noastră».

Toată noaptea oamenii au stat în ploaie, n-au putut pleca acasă…

Cinci persoane sunt dispuse să întărească rândurile greviștilor foamei. Ca ultimă soluție s-a hotărât să se organizeze o stare de veghe perpetuă, păstrându-se constant numărul actual al celor aflați în grevă. Când unii vor ajunge la limita epuizării, alții le vor lua locul într-un soi de ștafetă a disperării și voinței.

Mulți sunt cu sufletul alături de cei din corturi și-i sprijină cu gândul, căci nu se simt fizic capabili să reziste. Prin rotația celor care vor face greva foamei se va asigura continuitatea unui simbol: al luptei pașnice împotriva comunismului.

Ovidiu Antonie Poclitaru se află la vârsta deplinei maturități și își asumă responsabilitatea hotărârii luate. Este din Rădăuți, are 48 de ani, și a intrat în greva oameni pe 6 mai. A fost de trei ori în delegațiile care au mers la televiziune ca să încerce obținerea unui dialog, care nu le-a fost acordat.

Omul acesta a fugit peste graniță, în Ungaria, în septembrie anul trecut, dar în decembrie s-a întors în țară, căci a simțit că numai aici poate trăi.

«Voi rămâne până la sfârșitul sfârșitului. Este diabolic să nu existe nici un fel de reacție la cerințele noastre».

Tânăra doctoriță Camelia Doru, anestezist reanimator la Spitalul județean din Ploiești, aflată în prezent la un curs de specializare la Fundeni, a fost alături de acești oameni voluntar, de la început.

– «Care este starea sănătății lor, doamnă Doru?»

– «Foarte proastă. Toți sunt hipoglicemici. A intervenit acum și factorul vreme. Temperatura a scăzut și, în starea lor, efortul de termoreglare determină un mare consum de energie. Oricând poate interveni un moment neplăcut».

Există o evidență foarte clară a celor care au fost și încă mai sunt în greva foamei. Pe 28 mai erau 10 greviști în Piața Universității, unul la Casa Republicii (Ionel Neagoe) și doi la Spitalul de urgență (Carmen Rădulescu și Săndel Deloreanu, cel care a fost bătut de curând de poliție din cauza unor manifeste ce anunțau mitingul din 24 mai).

La ieșirea din cortul greviștilor am întâlnit două femei care veniseră cu cafea caldă și neîndulcită.

– «Le aducem ce am citit în ziar că e permis. O bătrână a venit cu două lămâi. Atât a avut. Suntem mulți alături de ei».

– «Mai sperați într-o rezolvare?»

– «Mai așteptăm poate câțiva ani. Dar copiii aceștia care sunt în licee ne vor salva».

În zona liberă de neocomunism, deși plouă, deși este noroi, deși provocatorii huiduie și strigă nesocotind orice noblețe umană, «v-ați vândut pe dolari», mai este încă loc pentru speranță.

GILDA LAZĂR

Foto: PETER GHEORGHE”.

Sursa: „Dreptatea”, 30 mai 1990, p. 1, 4.

[Vlad Mihăilă]