„Huligani… eroi… golani…

În a cincea săptămână a Golaniadei, unicat la nivel mondial în materie de manifestații, perioadă în care orice guvern de bun simț ar fi înțeles că undeva, ceva este putred, conducerea provizorie a României rămâne insensibilă, oferind o dovadă în plus că așa-zisa deschidere către un dialog sincer este doar un fragment din fardul grosolan aplicat pe scăfârlia rânjită a comunismului într-o nouă tentativă de a masca o certitudine care ne-a decimat timp de aproape jumătate de secol. Neglijarea, minimalizarea a zeci de mii de oameni constituiți ca avangardă a celor peste șase milioane de semnatari ai Proclamației de la Timișoara, calomnierea și jignirea acestor continuatori ai minunatelor idealuri ce au animat zilele de 16 până în 22 decembrie 1989, anularea printr-o simplă frază rostită la o conferință de presă a jertfei celor ce au opus focului comunist piepturile lor tinere în noaptea de infern, reprezintă un sacrilegiu, o blasfemie care rezervă aceluia ce o propagă un loc precis în istorie, în acea parte neagră ce reunește marii monștri plămădiți de speța umană întru distrugerea ei.

Fiecare om este îndreptățit să se întrebe ce se întâmplă de atâtea zile și nopți în Piața Universității ca și în alte orașe ale țării, nedumerirea, setea de informație, de adevăr trebuind să fie teoretic satisfăcute prin intermediul televiziunii, definită drept mijloc obiectiv de relatare a istoriei de zi cu zi a unei perioade încărcate cu numeroase seisme social-politice. Ce imagine oferă însă practic această instituție despre adevărata revoluție ce urmează răsturnării din 22 decembrie?

Fragmente needificatoare, alese cu o grijă profesională certă și îndelung formată la școala minciunii comuniste, comentarii denigratoare și nelipsitele proteste ale «oamenilor de bine», reînnodându-se astfel tradiția întreruptă în 22 decembrie când fiecare a putut să hotărască la TV înfierarea hotărâtă e către oamenii muncii a «huliganilor» Timișoarei ce destabilizau țara și atentau la liniștea cavoului fascisto-comunist. În decembrie cineva apărea pe micul ecran afirmând că nu are alt țel decât slujirea cauzei poporului român și etichetând drept huligani pe eroii Timișoarei, fiind urmat de un crainic hotărât care ne îndemna la unitate în jurul fostul PCR în lupta contra elementelor retrograde destabilizatoare; acum apare altcineva ce numește golani zecile de mii de conștiințe treze, îndemnând la anihilarea urgentă a acestor manifestări «contra-revoluționare», pentru ca apoi mai mulți speakeri gravi să ne înfățișeze caiete întregi cu proteste vehemente și apeluri la unitate în jurul actualului F.S.N. La prima vedere par secvențe dintr-un film văzut cândva, fragmente ce trezesc frisoane în orice conștiință adevărată dar problema este mult mai gravă, având implicații mult mai profunde. Acei «huligani» au fost după 22 decembrie rebotezați eroi, sacrificiul lor în stradă fiind recunoscut drept izbăvitor pentru neamul românesc, au rămas eroi până în 24 aprilie când au îndrăznit să se abată de la scenariul prevăzut, au cutezat să clatine piedestalul pe care se instalase « noul vizionar din Carpați». Tinerii au strigat din nou «jos comunismul și nomenclatura lui», au cutremurat zările cu revolta izbucnită din piepturile lor călite în 21-22 decembrie, au umplut aerul cu speranțele lor pentru ca cei care au plecat dintre noi să vadă că nu i-am uitat și că acest popor nu-și va găsi liniștea până ce ultimul cap al balaurului roșu nu va cădea secerat. Intelectuali de marcă, adevărate torțe ale spiritualității românești, muncitori greu încercați în lupta pentru câștigarea unui trai demn, țărani trudiți în vânt și soare pentru pâinea cea de toate zilele s-au adresat fraților lor cu emoție, curaj și disperare. Au dat dovadă clară de înalt patriotism o Doina Cornea, un Stelian Tănase, o Ana Blandiana, un Gheorghe Zamfir, un Ovidiu Moldovan, muncitori de pe cuprinsul întregii țări, țărani, uniți cu toții de același ideal – stârpirea comunismului în România. Aproape 70 de oameni au recurs la greva foamei ca ultimă expresie a disperării,  au preferat moartea lentă și chinuitoare vieții lipsite de libertate și demnitate. Tuturor acestora precum și zecilor de mii de români care după orele de muncă își sacrifică timpul pe altarul libertății li se răspunde batjocoritor, sunt jigniți și acuzați în tot felul, sunt instigați de provocatori anchetați zeci de ani la cursurile «democrației comuniste originale» doar doar vor face vreo greșeală care să motiveze o intervenție gen 21 decembrie sau 24 aprilie a vigilentelor organe de ordine publică, înainte chiar de ziua fixată ca ultim termen al «toleranței părintești» – 17 mai – zi în care totul ar fi urmat să fie măturat, conștiință, jertfă, speranță și aruncat la gunoi împreună cu gestul românilor din acea iarnă 1989, totul în scopul asigurării unei liniști și «stabilități» caracteristice consensului unei societăți decedate, intrate în putrefacție morală. Dar ei, golanii, sunt minunați, aplaudă orice jignire, orice dușman, rămân neclintiți în crezul lor antitotalitarist.

Piața Universității este o adevărată școală a democrației unde profesor și elev este poporul român animat de dorința de libertate fizică și spirituală, reprezentanții săi cei mai aleși aducând fiecare câte o picătură în plus oceanului deja constituit.

Analizând sumar acest «consens» atât de des vehiculat, observăm că noțiunea reclamă fie un nivel al conștiinței dincolo de limitele omenescului, fie acea îndobitocire dulce și suavă atât de necesară unei guvernări totalitare, lipsite de tracasări și emoții. Un anumit consens poate exista doar cu referire la un spectru de idealuri care unesc la un moment dat oameni ce se constituie ca vârfuri ale unei conștiințe profunde, o unanimitate în năzuințele de libertate și demnitate existând în cazul manifestanților anticomuniști din aceste zile, dar repet, este un consens vis-a-vis de un țel și nu de eventuale mijloace efective de punere în practică a acestuia. Diversitatea, inițiativa proprie caracterizează o societate cu adevărat democratică, o societate dinamică ce își caută permanent noi modalități de exprimare, consensul fiind în sfera practicului deosebit de periculos. Însuși termenul este folosit abuziv, el vrând de fapt să înlocuiască sensul de echilibru stabil, care păstrat prea mult timp însă generează moarte, însăși ființa vie caracterizându-se prin modificări continue care îi asigură în fond existența.

Primăvara românească în care își dau mâna studenți, profesori, țărani, muncitori, oameni ai acestor locuri strămoșești, vestește o vară bogată în libertate, încercările perfide de a o înăbuși sub placa rece și murdară a dictaturii nefiind decât penibile zvârcoliri ale unui sistem ce agonizează și încearcă să tragă după el în mormânt cât mai multe vlăstare curate ale acestui popor atât de încercat. Sfânta noastră primăvară este blamată; este împroșcată cu venin, se spune că nu în stradă se obține libertatea ceea ce constituie una dintre cele mai mari erori ale provizoriului regim deoarece se naște în mod firesc întrebarea pe care și-o pun tot mai mulți români: în 16-22 decembrie 1989 unde au fost Timișoara, București, Brașov, Cluj, Sibiu? În fața televizoarelor, în săli parlamentare, la reședințe din b-dul Primăverii???

Nu domnilor, aceste orașe au dat jertfă de sânge pe caldarâmul pe care suntem invitați acum să fierbem în suc propriu, iar tinerii acestor zile nu vor permite nimănui să întineze sfântul ideal al revoluției noastre, oricâte calomnii și oricâtă violență ar emana acel cineva.

Români, libertatea ne-a fost dăruită de inimi brave și suflete curate, să nu lăsăm ca sacrificiul lor să se piardă în întortocheli ce duc în haosul minciunii și al fricii, să desăvârșim ceea ce ei au început în acele zile de decembrie, să arătăm lumii întregi că poporul nostru este de eroi care aleg mai degrabă moartea decât robia!

Florin Diaconescu”.

Sursa: „Dreptatea”, 26 mai 1990, p. 4.

[Vlad Mihăilă]