„Redactorii și reporterii «DREPTĂȚII», despre natura și evoluția actualului regim politic din România

Dezbaterea noastră asupra complicatei și tulburătoarei situații în care a ajuns România continuă. Interesul major stârnit în rândul redactorilor «Dreptății» și, sperăm și al stimaților noștri cititori din țară și din străinătate, ne determină să amplificăm această acțiune publicistică. Argumentele nu sunt puține. Patria noastră se găsește într-un moment greu al istoriei sale. Societatea a ajuns, în începutul ei de dezvoltare democratică, într-o fundătură. Conștiința națională se află, îngrijorată, la o răscruce. Fiecare individ devine, la cel mai mic semn al unei realități asaltate de schimbări, o sumă de interogații. Milioane de oameni sunt încă neliniștiți și vor liniște. Milioane de oameni vor să trăiască mai bine. Și tot ei nădăjduiesc într-o dezvoltare liberă și democratică a țării. Nu puțini sunt dezorientați. Nu puțini sunt temători. Învățăm cu toții să trăim cum n-am mai trăit niciodată. Încercăm să învățăm. E un suiș, e un coborâș? Greu de spus. Deocamdată trăim cu impresia că societatea noastră este în suferință. Vrem, cu toții vrem s-o ajutăm. Fiecare după cum se pricepe, fiecare după ideile lui, după ideologia lui. După 6 luni de la revoluție am ajuns să avem o coloratură politică de excepție. Dar, dincolo de toate acestea nu trebuie să uităm că suntem oameni ai aceleiași națiuni.

Țara se află în impas. Cum s-a ajuns aici după acel decembrie în care eram atât de uniți? Cine și ce a afectat viața noastră, de-am ajuns să nu ne mai înțelegem unul pe celălalt? Cine ne-a împins în acest război unul împotriva altuia? Poate că deja peste tot în România e liniște, e pace, e bine. Ne-ar bucura să fie așa. Dar tocmai din acest motiv acțiunea noastră publicistică poate fi socotită utilă. Utilă deoarece încearcă să identifice sursele răului care ne chinuie pe toți și pe care trebuie să-l scoatem din viața noastră națională cât mai grabnic.

10 teme pentru acupunctură

Suntem o societate traumatizată a adânc de lungul coșmar totalitar, un organism bolnav care și-a pierdut funcțiile și reflexele firești, specifice unui corp social modern, aflat în pragul mileniului al treilea. Suntem sufocați de noxele totalitare pe care acest organism le mai produce, fără a avea mecanismele de drenaj, respectiv instituțiile democratice necesare, pentru a le elimina.

O mare parte a răului se află în noi. Conștientizându-l, analizându-l, disecându-l îl exorcizăm. E o primă premisă a îndepărtării lui. Care sunt rădăcinile acestui rău care a făcut posibile recentele evenimente prin care am trecut, traduse prin violență, ură, incitare, pasiuni epidermice, pagube, moarte?

Vom încerca un posibil răspuns schițând succint câteva cauze care se articulează în opinia noastră, într-un decalog al răului post-totalitar. Este un rău carențial, compus din lipsuri și deficiențe, explicabile poate istoric, dar nu mai puțin dăunătoare. Așadar:

  1. Lipsa unei societăți civile cu reacții și răspunsuri coerente la deciziile puterii capabile a intra în dialog cu aceasta și a-i impune minimul respect pe care îl datorează partenerului. Decenii la rând, puterea unică a monologat despre adevărul unic, în fața unei societăți amorfe, destructurate, cu manifestări și reacții haotice. Din reflex și confort intelectual o parte a societății preferă și astăzi monologul și adevărul puterii fără a-si da o cât de mică silință de a interpreta acest adevăr.
  2. Lipsa exercițiului democratic este o consecință a sistematicei și programaticei minări a societății civile. Numai astfel ne putem explica reacțiile unei părți a populației în timpul evenimentelor tragice de la mijlocul lui iunie: «ce ne mai trebuie nouă toate partidele astea? Să fie unul și bun!» Numai astfel putem explica aplauzele și încurajările adresate minerilor de către o parte a societății pentru agresarea, molestarea studenților și intelectualilor, adică o altă parte societății. Vina istorică pentru această falie artificială revine în întregime puterii, dar ea nu scuză confortul, ca să nu spunem subgândirea celor prinși în acest joc primejdios. Într-o societate în care azi, categoria A este opusă, cinic, categoriei B, nu mai există nici o garanție că mâine nu se va opune lui D și așa mai departe, până la degringoladă.
  3. Suficiența puterii – refuzul dialogului. Puterea (președintele și guvernul – la acea dată încă provizorii) s-a comportat cu o suficiență și aroganță condamnabilă care a accentuat criza. Ea a refuzat sistematic dialogul serios, a făcut etichetări grăbite și vinovate, amintind prea mult de ceaușism, pentru a nu provoca o contrareacție vehementă care i-a surprins pe guvernanți, făcându-i să reculeze în aprecieri fără a-i determina însă să se așeze la masa tratativelor. Putem concluziona acum, post-festum, că puterea nu a dorit dialogul și că, preconizând o soluție de forță, a recurs la toate subterfugiile (obstrucții, condiții inacceptabile, comunicate contradictorii, diversiune) pentru a-l evita. Ea viza probabil, ceea ce s-a și întâmplat, o anumită uzură naturală a protestului prin prelungirea sa și degradarea acestuia prin proliferarea unor elemente ale lumii interlope, cu concursul chiar al autorităților, interesate să descalifice astfel pe protestatari.
  4. Lipsa de permeabilitate și manipularea informațiilor la nivel de mijloace audio-vizuale (mai ales televiziunea) și o parte a presei scrise. Prin controlul mai mult sau mai puțin voalat al informației s-a realizat pe teren autohton un semi-glasnost nociv care a întreținut și a accentuat protestul în loc să-l dezamorseze. Televiziunea de pildă era prezentă cu regularitate pentru a filma ceea ce se întâmplă în Piața Universității, la ore total nepotrivite, cu precădere dimineața, știut fiind că manifestația, odată cu intervențiile de substanță ale intelectualilor, se articula după ora 18, iar când filma după această oră imaginile înfățișau cu precădere cântecele manifestanților, de parcă întreaga acțiune ar fi devenit o exhibiție cu un aer deconcertant de show. Nu e de mirare atunci că una dintre ultimele revendicări sinteză ale manifestanților viza crearea unui post de televiziune independent.
  5. Menținerea unor structuri și practici comuniste, adică o parțială deceaușizare fără decomunizare. Se mențin în funcții înalte cadre, îndeosebi din garnitura a doua a partidului, nomenclaturiști comuniști, chiar dacă marginalizați de Ceaușescu. Declarațiile echivoce, cu dubla formulare pentru uz intern și extern ale puterii, care dezavuează doar ceaușismul nu și comunismul, fac să sporească neîncrederea și suspiciunile. Chiar în urma ultimelor evenimente tragice, președintele țării ne-a servit două tipuri de discurs: unul pentru uz intern în care mulțumea minerilor pentru acțiunea lor, vorbea despre «democrația populară» și un pretins «complot al dreptei europene», și altul destinat uzului extern ocazionat de solemnitatea învestirii, condamnând cu moderație «excesele», fără a-și asuma nici o parte din vină.
  6. Incapacitatea destructurării aparatului represiv. Din cauze varii, dintre care principala este folosirea lui în continuare, ca punct de sprijin, aparatul represiv, în speță securitatea, este menținut și dirijat ca punct de sprijin, în ciuda tuturor promisiunilor contrare făcute și reiterate. El are principala sarcină în producerea diversiunii și dezinformării.
  7. Provocarea unor crize ciclice având ca scop crearea unui climat de insecuritate și nașterea unor psihoze colective, scontându-se pe răspunsul previzibil al populației, nevoia de liniște, element exploatat din plin, cu dibăcie, în campania electorală: «un președinte pentru liniștea noastră». Lungul șir al unor astfel de violențe amorsate cu cinism dindărătul cortinei începe pe 12 ianuarie și sfârșește dramatic în zilele de 13, 14, 15 iunie.
  8. Cultivarea pe scară largă a xenofobiei, paralel cu declarațiile de intenții despre integrarea europeană. Unii dintre liderii opoziției cărora li s-a cerut mereu de către anumite categorii sociale să părăsească țara sunt acuzați cu grosolănie pentru «vina» de a fi obligați să-și petreacă o parte a vieții în străinătate. În acest fel, în fața străinătății rămân gratuite, dovadă și reacțiile guvernelor și ale presei străine după ultimele evenimente.
  9. Persistența gândirii și a patternurilor mentale cripto-comuniste.
  10. Schimbările cosmetice și cultivarea paleativelor într-un soi de captatio benevolentiae a populației”.

Sursa: „Dreptatea”, 27 iunie 1990, p. 3.

[Vlad Dan Ardelean]