„Cine și-ar fi putut închipui în primele zile și nopți de după 22 decembrie 1989 că FSN, așa-zis «emanat» de Revoluția Românească, va deveni foarte repede adversarul cel mai înverșunat ai idealurilor acestei Revoluții? Erau acolo în lumina acelei emanații, câteva chipuri care ne inspirau mari nădejdi – în fruntea lor, modest, copleșit de emoție și de sarcina pe care și-o asuma, domnul Ion Iliescu, omul care îndrăznise să-i rostească în față lui Ceaușescu câteva adevăruri elementare și care, pentru aceasta, fusese mazilit de către secretarul autocrat. Aproape că nici nu ne-am pus atunci problema cine sunt cei câțiva necunoscuți cu care se înconjura, gândeam că vor fi fiind niscaiva curajoși ce se vor fi remarcat în focul evenimentelor. Printre ei era ce-i drept și tovarășul Bârlădeanu și tovarășul Corneliu Mănescu și alți tovarăși, dar și Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Dumitru Mazilu – toți cu activitate remarcabilă împotriva dictaturii, cunoscut mai ales prin emisiunile Europei Libere. Încât nu ne făceam probleme. Revoluția era în luptă, teroriștii trăgeau de peste tot, nu puteam să ne îndoim de oamenii care se erijau în liderii noștri credincioși. Încet-încet armele au tăcut, fiara s-a retras în umbră, mai încerca să muște, chiar mușca pe unde mai putea, însă biruința nu mai era pusă în discuție.

Dar domnul Iliescu, în loc de-a accepta să intre în istorie cu aureola primului conducător democrat al Revoluției Românești, a preferat să se transforme în apărătorul foștilor «competenți» și al noilor lor ciraci și să dea decrete-legi pe care nu le semna decât domnia-sa, în numele cui? Al lui Petre Roman? Al lui Gelu Voican Voiculescu? Emanația începea să duhnească. Au părăsit-o degrabă Doina Cornea – cea care, cu «naivitatea» ei ironizată de politologi a adulmecat numaidecât miasma brucaniană, – Ana Blandiana, poeta purității noastre, apoi alții, unii alungați de emanați, alții din proprie inițiativă.

Prima oară când ne-am înfiorat de spaimă a fost cu ocazia vizitei domnului Sevarnadze, căruia domnii Iliescu și Roman i s-au adresat cu termenul de «tovarăș». Așadar nici vorbă de vreo «lepădare», nici vorbă de îndepărtare de la linia materialismului dialectic și istoric.

S-a acceptat mai apoi, de milă de silă, un C.P.U.N. alcătuit – după chiar expresia domnilor Iliescu și Roman – prin «generozitatea» emanației. S-au tolerat câteva surogate de liberalizare, s-au emis câteva decrete-legi șchioape în favoarea năpăstuiților, domnul Roman a dat fuga să-și înnădească afacerile de la Paris și Madrid (cu destul de anemice rezultate pentru noi), dar mai ales s-a făcut – cum zicea răposatul – totul pentru a diviza țara, pentru a o destabiliza și a sădi neîncrederea și tulburarea în inimile românești.

Nu are rost să facem aici bilanțul tuturor gafelor săvârșite de domnii Iliescu, Roman & comp. Asmuțind asupra oponenților aversiunea rămășițelor securiste, activiste și partizane, inclusiv ale fostelor Gărzi Patriotice înarmate cu bâte, au devenit până la urmă atât de străini de ceea ce se întâmplă în țară încât, cu o suficiență de sine pe care nici Ceaușescu nu a avut stângăcia s-o etaleze vreodată, au îndrăznit să numească golani, derbedei și huligani mii de oameni care manifestau pașnic pentru libertate și democrație. N-au avut curajul să coboare la golani și să-i întrebe ce vor. Ceaușescu, suntem convinși, ar fi făcut-o, așa cum s-a dus la minerii din Valea Jiului. Domnul Iliescu vrea să-i lase pe acești oameni să «fiarbă în propriul lor suc». Numai că sucul fierbe în cazanul țări, sub care încă mai ard cărbunii morților și martirilor.

Așa încât, brusc, toată mândria noastră a tresărit ultragiată și ne-a alungat din case spre Piața Universității să semnăm Punctul 9 al Proclamației de la Timișoara. Domnul Iliescu a făcut tot ceea ce i-a stat în competență ca să ridice mulțimile împotriva sa. Purtăm acum cu mândrie porecla cu care ne-a botezat și ne înscriem în rândurile golanilor care îi acuză de trădare a idealurilor Revoluției. Din clipa în care a dovedit că nu știe să dialogheze cu niște oameni liberi, nu-l mai putem socoti reprezentant al nostru. Golanii României – peste patru milioane acum, după douăsprezece zile și nopți de manifestație neîntreruptă – i se opun. I-a ridicat singur împotrivă-și. Domnul Iliescu s-a dovedit slab dialectician. Ar trebui să lase oleacă treburile electorale, să reia din bibliotecă operele bătrânilor săi dascăli inclusiv Istoria Partidului Comunist (bolșevic) a lui Stalin și să caute acolo sfaturile cuminți despre cum să te retragi atunci când valul potrivnic urcă, cum să-ți analizezi greșelile, cum să-ți purifici gândurile și rândurile. În locul criptocomunismului cu zâmbet fals, ar fi mai bine să-l lase pe tovarășul Verdeț să-și apere cinstit concepțiile utopice în care mai crede fără sfială.

Nu cu denaturarea adevărului, nu cu amenințări de inflație, «buldozere», șomaj, dictatură militară, război civil se pot rezolva cererile pașnice ale oamenilor însetați de demnitate. După multă stăruință pe care a depus-o ca să manipuleze țara, domnul Iliescu a izbutit, în fine, cum nimeni n-ar fi bănuit, să ne izgonească din preajma sa și să ne determine să trecem masiv în tabăra golanilor sub lumina celei mai pure manifestații din câte a cunoscut istoria noastră. Îi mulțumim domnului Iliescu că ne-a ajutat să ne trezim din adormirea în care bucuria biruinței ne toropise.

IL. GRĂMESCU”.

Sursa: „Dreptatea”, 8 mai 1990, p. 1.

[Vlad Mihăilă]