„«Când am sosit în Piața Universității nu mai era nimeni aici, nici demonstranți, nici poliție, nici armată» spune unul dintre mineri. Sosirea minerilor care în ochii guvernului părea a fi fost salutară, a devenit o reacție scăpată de sub control, transformând Bucureștiul într-un oraș bulversat.
De la un capăt la altul al zonei centrale, de la Piața Universității până la Televiziune, Bucureștiul pare a cunoaște o nouă Revoluție. O Revoluție a minerilor. Cățărați ciorchini pe mașini, străbat continuu zona strigând «Vrem să muncim!» și «Muncim, luptăm și Frontul apărăm». Muncitorii și populația ieșită în stradă aplaudă ca la spectacol, fac semne de prietenie cu mâna, la fiecare trecere a unei astfel de coloane. Pe trotuare, din când în când și din loc în loc mineri, muncitori și cetățeni «veniți în slujba forțelor de ordine», după expresia guvernului, se îngrămădesc tăbărând asupra unui singur om. Din grămadă se mai zăresc doar bâte, prin aer, pumni îndreptați spre victimă și picioare lovind, atunci când cel atacat cade la pămînt. Scăpați din mâinile agresorilor, uneori de militari, de polițiști sau chiar de mineri cei atacați sunt duși aproape pe brațe în dubele de poliție sau la circa cea mai apropiată. În acest fel este amendată orice formă de dizidență reală ori închipuită. Centrul Bucureștiului pare a cunoaște astăzi consensul instituit cu bâta.
Grupuri de muncitori plecați direct din fabrică, în haine de lucru, mînjite de ulei cu lozinci improvizate pe care scrie «Vrem liniște» sau numele fabricii: «U.R.B.» sau «23 August» sau «Electroaparataj», defilează prin centrul orașului îndreptîndu-se spre Piața Victoriei scandând «Vrem să muncim». Mineri îmbrăcați în salopete cu pulovere pe dedesubt, cu cizme de cauciuc în picioare, pe cap, căști cu lămpașe având în mână fiecare câte o bâtă, baston ori câte un furtun de cauciuc, majoritatea cu topoare la cingătoare dirijează circulația. Opresc cetățenii, cer buletinul de identitate și legitimația de serviciu, îi controlează în geantă ori în sacoșă. O privire ce pare ori chiar este piezișă, părul prea lung, barba, îmbrăcămintea nițel extravagantă sunt criteriile «obiective» după care se face controlul. Un gest sau un cuvânt de dezaprobare a ceea ce se întâmplă, refuzul de a arăta actele, a avea o insignă cu «GOLAN», una cu P.N.L. sau cu P.N.Ț., toate acestea sunt acte echivalând cu o sinucidere curată. Sunt dovezi fără tăgadă ale «vinovăției». Pedeapsa este primită pe loc. Bătaie. Zece sau douăzeci de oameni se năpustesc asupra unuia singur, lovindu-l cu bâte, cu pumnii ori cu picioarele. A nu avea legitimație de serviciu, a citi revista «Opinia studențească», a vinde publicațiile de opoziție, oricare din aceste situații te pot duce în mijlocul catastrofei. Judecata e sumară, pedeapsa violentă. Săli de curs și de seminar ale Institutului de Arhitectură «Ion Mincu» au fost devastate de minerii pătrunși în facultate. Terminale de calculator sparte cu toporul, foi de cale și planșe rupte, truse de «Rotring» strivite de podea. Sediile partidelor P.N.Ț – c.d. și P.N.L. sunt devastate. Clădirea sediului P.N.L, are aerul unui loc pustiit. Despre cele întâmplate vorbește de la sine mormanul de cenușă aflat în fața sediului, în stradă.
La ora prânzului în Piața Universității sunt aduse două mașini cu pâine și două camioane militare din care se împarte minerilor mâncare și sucuri răcoritoare. La restaurantul «Pescarul» se servește apă minerală, iar restaurantul «Bulevard» a întins afară o masă mare plină cu sandwich-uri și carne friptă și o lozincă mare pe care scrie «numai pentru mineri». Mașinile care intră în Piața Victoriei sunt dirijate de un miner cu portavoce, sunt oprite și le este controlat motorul și portbagajul. La Televiziune doi mineri coboară dintr-o Dacie neagră și sunt conduși spre a li se prezenta dezastrul făcut cu o zi înainte. Chiar și în fața sediului guvernului din Piața Victoriei se petrec incidente. Mulțimea adunată aici pentru a-i asculta pe reprezentanții guvernului vorbind din balcon reacționează la fel ca cei din oraș. Doi oameni sunt bătuți. Mineri și muncitori se precipită în jurul lor. Unul dintre cei atacați încearcă să fie protejat de ostași însă oamenii reușesc să-l smulgă. Omul fuge și ajunge în spațiul verde. Treizeci de oameni se țin după el și-l lovesc, soldații încearcă să facă un baraj spre a-l scăpa din mâinile agresorilor. Un domn în costum roagă de la balconul sediului guvernului ca oamenii să se retragă de pe spațiul verde iar militarii să formeze din nou cordonul. Nici un cuvânt pentru calmarea spiritelor.
Fărâma de omenie se pedepsește prin același tratament. Azi nu există milă. A încerca să sari în ajutorul unui bătrân a unei femei înseamnă a avea aceeași vină și aceeași soartă cu acesta.
Constantin RUDNIȚCHI”.
Sursa: „Cuvîntul”, 20 iunie 1990, p. 5.
[Cosmin Hedeșiu]
