,,În noaptea aceea, Universitatea din București a trăit groaza unei năvăliri barbare. Tinerii intelectuali în devenire care sunt studenții Universitărții au intrat într-un coșmar din care nu se știe când vor ieși.

În dimineața zilei de 14 iunie la ora 5 și câteva minute, vandalii cu lămpașe au năvălit în Universitate. Cei din subsol au mizat pe șansa de a nu fi descoperiți. Locul era ferit pentru un om care nu cunoștea bine clădirea. Dar speranța le-a fost scurtă. Abia intrase Mariana Bechir să-l anunțe că vin minerii și ușa clubului s-a cutremurat sub lovituri aprige de topor.

O ușă neîncuiată deschisă cu toporul. Acesta le-a fost «norocul bun». Cei dinăuntru au amuțit. Erau cam zece oameni, tineri, cu mâinile goale, deprinse mai mult cu stiloul și cartea și deloc cu bâtele. Și-au dat seama că nu era nimic de făcut. Nu puteau ține piept câtorva zeci de bărbați sălbatici, cu bâte, lanțuri, topoare și târnăcoape. Foarte agresivi – dacă mai e nevoie să o spunem – au început prin a arunca în studenți cu scaunele din club.  Marian Munteanu era, bineînțeles ținta principală. Chipul lui nu era complet străin «subteranilor». Întâmplarea face ca fratele său, Bogdan să-i semene și să se fi aflat alături de el în acel moment. Încercând să-și apere fratele mai mare – sau poate să salveze IDEEA pe care Marian o reprezintă – Bogdan s-a oferit în locul lui bâtelor și răngilor. Minerii s-au grăbit să profite de împrejurare și dacă Bogdan nu ar fi avut inspirația ca, odată trântit la pământ să-și bage capul sub o scară, ar fi fost cu siguranță mort. Așa, însă, a scăpat cu zile, cu corpul zdrobit, cu coastele sfărâmate și plămânii străpunși. Nici Marian nu a scăpat prea ieftin. A fost bătut până când dintr-un om în toată firea, s-a transformat într-un obiect moale, inert, aruncat afară, lângă fântâna seacă de lângă Universitate.

Luminița Matei și Mihai Gheorghiu încercau să se apere unul pe altul. Solidaritatea lor înfrigurată a trezit din străfunduri instinctul uman de conservare al unui miner. N-au apucat să vadă decât că era foarte tânăr, cel mult 20 de ani. Cine știe, poate îl aștepta și pe el cineva… A făcut ce-a putut ca să-i protejeze pe cei doi. Ba chiar i-a pus casca lui Luminiței în ideea de a-i proteja capul. În secunda următoare, casca i-a fost zburată de pe cap cu o bâtă. Luminița își mai amintește cum i-au scos din încăpere și cum pe holurile Universității mișunau cu sutele niște fiare întărâtate de mirosul de sânge. La ieșirea din clădire și ea și Mihai au fost bătuți crunt. Mihai a fost trântit și călcat în picioare. Bâtele, răngile și lanțurile nu le mai erau de ajuns. Voiau să simtă sub tălpi carnea informă în care omul se transformase. Cât despre Luminița, aproape că nu-și poate aminti cum a fost lovită, dar știe că are pe tot corpul vânătăi și zgârieturi adânci. Pentru un moment și-a pierdut cunoștiința. Apoi a fost aruncată într-o dubă de poliție-s-au miliție dracu’ s-o ia!- împreună cu Mihai, cu Mariana Bechir și cu Dorian Alexandrescu.

Geanta cu actele și banii…. dar e absurd să ne mai gândim la asta!

În curtea interioară a Ministerului de Interne, unde i-a dus duba, un peisaj înspăimântător. Oameni întinși pe jos, cu corpul zdrobit de bătăi, cu hainele în neorânduială, cu rănile sângerând, erau loviți încă, de către bestiile acelea cu lămpașe sau cu uniforme de poliție – sau miliție, e totuna. Bâtele și bastoanele de cauciuc cădeau cu o sete nepotolită asupra celor care nici nu se știe dacă mai trăiau. În clădire, peisajul se repetă obsesiv, în tot spațiu disponibil. Cum Mihai începuse să piardă mult sânge din rănile de la cap s-au temut, poate, să nu moară tocmai în biroul ministrului în care fuseseră duși. I-au trimis la Spitalul de Urgență cu o salvare în care șoferul și-a adus mica lui contribuție la jignirea celor care zăceau zdrobiți fizic și psihic. În spital, același peisaj dezolant. Aceeași mulțime de oameni zdrobiți, însângerați. Nici aici studenții nu s-au simțit în siguranță. Dar unde în țara aceasta mai pot fi ei siguri pe viața lor? Așa cum a putut, au părăsit spitalul cu riscul agravării stării lor.

Mihai Gheorghiu are răni adânci la picioare, cap și pe tot corpul. Rinichii sunt serios afectați în urma loviturilor primite.

Mariana Bechir s-a ales cu capul spart. Dorina Alexandrescu are mâna fracturată, piciorul la fel, capul spart în două locuri și echimoze pe tot corpul și pe față. Alexandru Dincă spune că nu are mai nimic, dar șchioapătă, are osul nazal fracturat și tot corpul acoperit cu contuzii.

Eugen Popescu are capul spart în două locuri, simte dureri puternice la nivelul rinichilor și, în plus, poate o urmă mai puțin obișnuită la genunghi. În momentul în care și-a pierdut cunoștiința «frații» mineri i-au înfipt o șurubelniță în genunchi să vadă dacă mai mișcă.

Pe Sorin Drăgan l-am văzut și m-am cutremurat. Un om în toata firea, tânăr și bine făcut, umblă ca un bătrân bolnav, sprijinindu-se de pereți, cu capul plin de răni serioase. Despre ceilalți care au fost în clubul de la subsolul Universității nu se mai știe nimic.

Mihai Iliescu – simplă coincidență de nume – fusese pierdut de colegii săi încă din «arestul» de la Măgurele, unde a fost văzut într-o stare gravă, fizică și mai ale psihică. După patru zile de căutări au aflat că a fost eliberat și că se află în drum spre casă.

Prăpastia care se cască între tineret și generațiile mature, între intelectuali și muncitori, e adâncită zilnic după planuri diabolice și va fi treptat umplută cu bâte și răniți aruncați de-a valma și acoperită cu discursuri de circumstanță de care mulți nu s-au săturat încă”

Mihaela SEREA”.

Sursa: „Viitorul”, 26 iunie 1990, p. 1, 4.

[Anca Aldescu]