„CÂND aceste pagini vor ajunge să fie citite, ceea ce simt și simt eu acum nu va mai interesa cu siguranță pe nimeni. Atunci toată lumea va discuta rezultatele preliminare și apoi definitive ale alegerilor, toată lumea va fi veselă sau tristă în funcție de acele rezultate, în funcție de felul în care au fost ele obținute. Ziua de azi, 20 mai, va aparține peste patru zile istoriei în aceeași măsură în care va aparține istoriei peste patru sau patruzeci de ani. Iar a aparține istoriei înseamnă a rămâne încremenit în trecut, ca o dovadă că a fost, dar și ca o dovadă că nu mai este.
Deocamdată însă, ziua de azi nu s-a încheiat. Nici măcar nu s-a făcut seară. Este după-amiază, o după-amiază de duminică aproape obișnuită. După-amiaza unei duminici pe care mi-am petrecut-o în întregime pe străzi. Nu este pentru prima oară când tensiunea sufletească se traduce pentru mine în ore de mers citadin, când gândurile se lasă înlocuite de rigole, cornișe, ziduri, firme, etaje, garduri, vitrine, arbori, pietre de caldarîm. De data aceasta însă străbat un oraș ciudat de pustiu. Cu excepția marilor cozi de la centrele de votare, lumea pare să fi zăvorât în case și în seriale de televiziune. Nu știu de ce, și încerc să nu mă gândesc la asta. Ceea ce contemplu și ceea ce încerc să înțeleg este chiar orașul care, așa, neaglomerat, se vede mai bine, se lasă privit, decupat din singurătate și subliniat de ciudata tăcere care l-a cuprins.
Cartierul meu, din preajma Gării de Nord, este format din blocuri scorojite sau nedate încă în folosință, vile demolate pe jumătate sau care n-au apucat încă să fie demolate, case arse sau ciuruite de gloanțe, clădiri monumentale neterminate și despre care nu se știe când și, mai ales, cum se vor termina. Acest mozaic, pe care forfota umană, valurile pitorescului și graba vieții îl maschează de obicei, apare în singurătatea politică a duminicii ca un straniu decor în care se pot imagina cu greu comedii. Și totuși, ceea ce te impresionează când umbli pe aceste străzi nu sunt – oricât de diverse și senzaționale ar fi – clădirile, formele fixe, ci valurile de murdărie care le înconjoară, care cresc și aproape se mișcă, asemenea unei pestilențiale maree, în jur. Grămezi de gunoaie, cine știe dacă nu prerevoluționare, așteaptă la colțurile străzilor, ca niște coline printre care copii se joacă, pe care șobolanii le escaladează și cărora primăvara le adaugă straturile succesive ale legumelor intrate în putrefacție: grămezi de gunoaie, care au devenit atât de obișnuite încât aproape nu le mai vedem, sar deodată în ochi în ziua neobișnuită și uluiesc prin incredibila lor forță și perenitate. Dacă prezența a mai mult de o mie de ziariști și a aproape tot atâți observatori politici veniți din țările lumii ca să ne vadă și ca să ne judece nu a fost suficientă pentru a convinge primăria să le strângă, atunci cine și ce le vor mai putea face să dispară vreodată? De altfel, de ce ar fi mai ușor de înfrânt murdăria decît totalitarismul, de ce ar fi mai ușor de reinventat fărașul decît democrația? Sau poate cei care curăță singuri, noapte de noapte, perimetrul utopic al Golaniei, ar trebui să curețe și restul orașului în numele purității pe care numai ei o susțin?
Mergeam pe străzi, prin singurătatea cartierului meu, printre gunoaie și miasme, în timp ce în minte mi se învîrtea ca într-un carusel al descurajării refrenul «Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni».
Ana Blandiana”.
Sursa: „România literară”, 24 mai 1990, p. 5.
[Serghei Pricopiuc]
